de Elena Alexi
Fiinţă paradoxală ce mă aflu, trăiesc sentimentul că aparţin pe de-a întregul unei zile apăsătoare și reci, umedă până în adâncurile ei misterioase, pe care toţi ceilalţi ar grăbi-o în uitare. În aburul ploii care tăinuiește dincolo de perdele grele vocea orașului meu, citesc fericirea regăsirii. Călătoresc vremelnic pe o coamă de nor, cu învăluiri de cadână, deasupra aceluiași colţ eclectic de istorie urbană din piaţa amzei, prin tonuri profunde de gri, ici colo înviorate de câte un acoperiș roșu, cu ţigle noi și apucături vechi. Prin cenușa memoriei comune, răzbate strigătul ambulanţelor și clocotul zilei în trecere, fără de nume și identitate, doar clipă ce mă adăpostește în rosturile ei secrete. Mă răsfaţă ploaia în monotonia unui cântec cu aromă de prunc, ca pe nimeni alta și ating amintirea fericirii de a exista dincolo de mine, prin contemplaţie. Fiinţă paradoxală ce mă aflu, sub cupola joasă a cerului înveștmântat în neguri de îngrijorare, trăiesc deopotrivă bucuria, iubirea și senzatia apartenenţei la un tot care mă ocrotește și îmi mângâie spaimele cu blândeţea unei înserări precoce. Totul va fi bine. Piaţa Amzei, sfârșit de octombrie.
