sursa-Muzeul Nicolae Minovici
Veri toride au existat dintotdeauna în Bucureşti iar scăldatul în apara rece era un prilej de bucurie atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari.
Ştrandul nu este forma atât de modernă de distracţie pe cât s-ar părea la prima vedere. Ostroavele vechiului Bucuresti erau înconjurate de păduri răcoroase, care atrageau mulţi muşterii încă din evul mediu. Dâmboviţa era foarte căutată şi aşa a rămas până în anii interbelici de iubitorii de scăldat. Vechile ostroave se aflau în zona Pieţei Unirii de azi, a podului Izvor, dar şi mai în aval, către zona „Timpuri Noi”.
Gârlele pentru scăldat erau mult mai numeroase în vechime, chiar pentru zona centrală a oraşului de azi. Un lac Gârliţa se afla în zona vechiului curs sistematizat al Căii Rahovei. Apoi mai era laculul Cucului, devenit apoi lacul Suţului, din spatele spitalului Coltea de azi; balta Icoanei, asanată către 1870 etc.
Nu numai copii se bucurau de apa rece în zilele toride ale verilor de câmpie. Gravurile de la mijlocul secolului al XIX-lea realizate de Amedeo Prezziosi ne arată o zi de „strand” în apa Dâmboviţei, unde alături de cei mici întâlnim şi adulţi alături de animalele lor domestice. Generaţii diferite, în posturi variate, nu se sinchisesc de goliciunea trupului şi împart luciul apei într-o comuniune aproape perfectă. La peste 60 de ani distanţă, către 1906, în apa Damboviţei regularizate si supravegheate, au rămas mai mult copii si pescarii de ocazie. Şi aceasta deoarece între timp şi-au făcut apariţia ştrandurile moderne. Edilii noştri aveau probleme foarte serioase în anii’20 cu o parte a opiniei publice şi a înaltei funcţionărimi de stat, care nu vedea cu ochi buni lumea ştrandului european, unde, în miezul oraşului, tineri şi tinere, adulţi şi vârstnici, copii de toate vârstele, să se descopere altfel decât permisese societatea antebelica. Trupul în costum de baie a fost o mare şi foarte grea cucerire pentru spaţiul public delimitat şi numit generic ştrand, abia catre anii’30. Exceptând ştrandul exclusivist de la hotelul Lido, ştrandurile publice au apărut cu repeziciune începând cu 1933-1935. Astfel au fost amenajate ştrandurile Floreasca sau ştrandul Tieneretului de azi, în vremea regelui Carol II.
Costumele pentru baie s-au diversificat şi au devenit mai suportabile din perspectiva preţurilor. Abia după ce vacanţa la mare a devenit o modă, începând cu anii’30, apar şi accesoriile acestui tip de distracţie: creme împotriva arsurilor solare, uleiuri aromate, colace şi bărcuţe din cauciuc etc. In anii puterii populare au aparut câteva ştranduri în cartierele muncitoreşti, întreţinute relativ bine, însă au dispărut băile publice, foarte căutate de aceia care nu aveau apă caldă la domiciliu. Fiecare cartier avea o baie publică, inclusiv zonele mai sărace precum Griviţa.
