un oraș pentru oameni – dar parcă fără oameni…
un oraș făcut nu să fie frumos – ci să fie măreț…
un oraș pe care l-am bifat: da, l-am văzut.
Sigur că Milano-i un oraș frumos; sigur că tre’ să-l vezi: dar odată plecat din el, nu-ți rămîne mare lucru-n suflet, ceva să te facă să-ți dorești din inimă să te-ntorci să-l vezi.
Un oraș mare, frumos – monstruos de frumos, într-un fel; bulevarde largi, umbroase, liniștite: unul, altul, al treilea, al patrulea, al cincilea, al șaselea, al șaptelea, al optulea, al nouălea, al zecelea – pe care ești? Nu mai știi, nu-ți dai seama, nu-ți iese nici unul în evidență.
Un centru cu străzi înguste, tăiate printre case cu ferești oarbe, cu porți închise electric, cu curți ascunse de ochii tăi: înăuntru poate-o fi un balaur, o ruină romană, un hrubă?
Locuiesc oameni? Unde sînt? … mai e cîte-un geam deschis! Dar nu se revarsă-n stradă nici miros de mîncare, nici zgomot de televizor, nici rîsete de copil, nici boscorodeli de soacre!
Oameni nenatural de naturali; cu o naturalețe căutată, studiată, suptă cu laptele-odată – cu grija cărui tricou albastru nici prea nou și nici prea vechi să-mbrace dimineața.
Oameni care s-au obișnuit să facă puțin și-ncet; pentru un lucru pe care noi îl facem singuri, e nevoie de doi napoletani sau de trei milanezi…
Oameni care aleargă, care-nvîrt pedalele bicicletei, care-și plimbă cîinele la fel de coafat ca ei înșiși: fără să fie nici vii, nici morți – ci vani; nu doar vanitoși.
Oameni care par că nici nu mănîncă, că nici nu beau, că trăiesc doar de pe urma măreției cu care i-au stăpînit alții – naiba știe, da’ Milano nu-i viu, nu te lasă să-l atingi, să pui mîna pe el.
Fusăi la Milano sau dădui prin Milano? – încă nu știu.
Întîi de toate, ocolii orașul cu niscai treburi: localități periurbane micuțe, moarte, dormitoare pentru oameni ocupați, cu magazine rare și deschise la ore cînd oamenii pleacă și-apoi se-ntorc; mai multă lume-n mișcare decît adăstînd. Mai apoi intrai în Milano – iute, pe-un bulevard care, pe măsură ce se apropia de Centru, devenea tot mai verde și mai puțin plin de mașini.
Centrul e fără mașini. Costă mult să intri aici; nu prea merită, se pare. Mai mult, zona asta centrală în care nu poți intra cu mașina e chiar mare; întinsă.
Nu mi-a plăcut.
Îmi plac zonele pietonale; acolo unde turistul are ghes să-și tocească tălpile și să caște gura la statui, palate, priveliști. Dar aici lărgămîntul bulevardelor total închise traficului te apasă; mie mi-a adus aminte de vremea cînd Ceaușescu ne-nchisese Piața Unirii: te simțeai nimicit, ca pieton, de blocuri și Casa Republicii.
Lipsesc oamenii care-ar fi trebuit să se bucure de libertatea asta și de aerul mai curat – ți se urăște să vezi atîta spațiu de care nu se folosește nimenea. Știți? – au și mașinile astea nenorocite și rostul, și farmecul lor: îți dau senzația de furnicar, de oameni mulți, de oraș viu; adică nu de mausoleu.
… în schimb, străzile mai înguste care-s închise traficului sînt plăcute.
Pavajul ălă păcătos, cu lespezi late, nu l-am înțeles niciodată, nicăieri pe unde l-am văzut. E trainic, e chiar frumos – dar e un chin să-l iei la talpă. Cît despre mers cu bicla pe el, văd că ăștia de pe-aici n-au nici o problemă în a-și lăsa dosurile hurducăite ne-ncetat.
Prin tot centrul ăsta se învîrt tramvaie; dar o fac aiuritor, ba prin fața, ba prin-dărătul vreunui palat; ocolesc vreo galerie, hop! – dau roată la o statuie; te ia amețeala.
Rețeaua lor, însă, e-o dulceață și-i o plăcere să te sui o stație-două ca să-ți hodinești tălpile. Nu și fundul: au, pe-aici prin centru, niște tramvaie vechi și mici – istorice, dar renovate bine – cu bănci de lemn; și te zgîlțîie… și te zdrăngăne… da’ tot e simpatic.
… și te uiți; caști gura; biserici, muzee, biserici, pălățoaie; galerii, piețe, porți.
Frumos! … însă, între o poartă și-o biserică… nimic. Lipsesc magazinașe, lipsesc locuri de unde-ți poți lua un suvenir, tre’ să faci un kilometru pentru o felie de pizza amărîtă; ăștia ling doar cîte-o înghețată și ciugule cîte-un foietaj dulce.
Nu m-am prins de unde-și cumpără oamenii ăștia de-ale gurii; după zeci de kilometri merși pe-aici am dat doar de trei mici Carrefour-uri; pe cuvînt! E drept c-am găsit și-un soi de piață de unde-și puteau lua pepeni și ce mai mănîncă ei pe lîngă prosciutto; ba chiar și-un soi de talcioc cu țoale la fel de urîte ca-n dosul Oborului.
I-o diferență față de Sud; acolo, unde bucuria vieții coboară-n stradă. Lucrurile n-au miez parcă pe-aici; ci-s uscate, smochinite, ca mezelurile lor: dintr-alea ascunse prin pivnițe reci, ca să ție cît mai mult.
Uscate și smochinite-s și ființele, în capitala asta a modei; pe măsură ce-mbătrînesc, babele italience de amîndouă sexele-și petrec viața pîrlindu-se, înnegrindu-se, cocîrjîndu-se sub haine din ce în ce mai scumpe.
Ce-i de văzut, altceva? Au muzee – da. Istorie? – da. Vestigii? – da. Le bifezi…
Dai roată parcului Sempione, în care zace castelul Sforzeștilor.
Frumos – dar pe dinafară, de departe; n-am găsit cum să mă cocoț într-un turn, să văd Orașul. Parcul își șerpuiește aleile spre un arc de triumf cu care milanezii l-au cinstit pe-alde Napoleon odinioară. Pe-aici își fac veacul niște țînțari cît păsările colibri, care te bîzîie și-n inima zilei; naiba știe de unde se plodesc gîngăniile astea spurcate-n tot orașul…
… de la canale? – nu prea cred…
Canalele – navigli – sînt una din părțile drăguțe ale orașului. Dar… le bifezi și pe-astea repede, prea repede…
Ce mai e? Domul! Da – Domul!
… de-abia aici îți spui că merită – daa! Nebunia și măreția omenească! Îi dai roată: e mare, e imens, e chinuit de frumos. Intri-n el: e uriaș.
Urci pe el.
Urcatul pe Dom face toți banii. Nu ai vreo panoramă a orașului de-acolo, și nici nu-ți trebuie: pentru că rămîi cu ochii numai și numai la dantelăriile din marmoră, îți înghiți frica și amețeala și nici nu mai știi cum să le ții pe toate-n memorie. Pe Dom e grozav.
Dar de pe Dom te-ntorci pe pămînt: și aici îți dai seama că orice altceva-ai găsi de făcut aici, pur și simplu n-are nici un chichirez: după acoperișul cela nebunesc, nu mai e nimica-
N-aș vrea să rămîneți cu impresia că nu mi-a plăcut; mi-a plăcut – doar că nicăieri unde-am fost nu mi-a fost așa de dor de-acasă.
