… e-o știință și să ieși dintr-o afacere. De fapt, ce mai încoace-ncolo, e ca-n viață: tre’ să știi să lași loc de bună-ziua, cum se zice.
Trecui pe unde fusese o cofetărie-patiserie ce-mi plăcuse. Acum e-nchisă.
În geam nu scrie nimic. Nici închis pentru inventar, nici pentru renovare, nici mutat pentru că blocul ar avea bulină – nici măcar „te-n pizda mă-tii de client”.
Poate clientul ar fi vrut să știe; că clientul – săracul – ți-a făcut dever. Ți-a cumpărat plăcintele și cînd erau bune, dar și cînd îndoiai brînza cu apă ca s-atîrne greu la suta de grame. Ți-a adus bani, clientul ăsta – și de pe urma lui ai trăit.
Acuma ai închis: zi-i și clientului de ce, că nu e prostul satului.
Vezi tu, clientul mai ține minte mărunțișurile astea și-ntr-o zi, cînd te va regăsi îndărătul altei tejghele, s-ar putea să-ți bată obrazul.
