1. Care este primul lucru care îți vine în minte când te gândești la Bucureștii Vechi și Noi?
În niciun caz la un conflict între vechi și nou. E drept, avem acest obicei păcătos de a aborda lucrurile conflictual. Și asta se vede cel mai bine în felul în care s-a dezvoltat și se dezvoltă orașul, iar în materie comunismul doar a schimbat accente și scara la care s-a dezvoltat conflictul. Iar acum conflictul, deși ”democratizat”, deci multilateral dezvoltat, continuă cu un succes care ne lasă, adesea, cu gura căscată.
Bucureștii vechi și Bucureștii noi pot conviețui cât se poate de bine și de pașnic, dacă ne-ar păsa de asta. Din păcate sunt prea puțini cei cărora le pasă atât de vechi, cât și de nou. Vedem doar două cete: adepții necondiționați ai ”vechiului”, care nu discută cu adepții necondiționați ai ”noului”, iar când o fac, cel mai adesea o fac la tribunal, pentru anularea diverselor proiecte ale noului, în numele vechiului.
Orașul este viu. Evoluează. Are nevoi care țin de timp, de conjunctură. Se schimbă țesutul economic, cel care dă tonul dezvoltării și evoluției, se schimbă structurile sociale, se schimbă nevoile oamenilor. E normal ca aceste schimbări să se reflecte și în starea orașului. Din păcate, noi nu prea avem răbdare cu el. Schimbarea nu vine peste noapte.
2. Cum definești timpul orașului?
Un oraș este o unitate de măsură a timpului lung. Noi, cei care-l locuim, suntem dominați de timpul scurt. Este unul dintre motivele fundamentale ale conflictului pe care orașul îl are cu locuitorii săi. Suntem prea dependenți de imediat. Trăim într-o lume a obiectelor – și oamenilor! – de unică folosință. Într-un fel citim orașul, și timpul lui, prin această grilă, a nerăbdării, a rezultatului imediat.
3. Cu ce culoare asociezi Bucureștiul?
Culoarea apusurilor. Am văzut aici niște apusuri de soare somptuoase, de-a dreptul incredibile. Ele fac uitate cenușiul multor cartiere, intervențiile bizare asupra multor clădiri, blocurile ”reabilitate” termic, ce sunt un coșmar coloristic, lipsa verdelui în deșertul de beton și de asfalt.
4. Ce ai schimba, dacă ai putea, în domeniul în care îți desfășori activitate?
În politică sunt multe de schimbat. În modul în care ne raportăm la cultură, la actul cultural, la fel. Schimbarea este, însă, operă colectivă. Oricât de bune idei ai avea, dacă nu construiești un consens în jurul ei, o alianță pentru schimbare, nu faci nimic. Iar pe lista mea de priorități se află, în capul ei, schimbarea abordărilor conflictuale, indiferent de domeniu. Nu poți trăi veșnic cu cuțitul între dinți. Nu se poate!
5. Cu ce anume crezi că poți schimba viața celorlalți?
Cu ce îi pot ajuta? Cred că apropierea lor de cultură ar fi un astfel de ajutor. Știu, cultura, aparent, nu ține de foame. Doar că în societatea asta de se naște acum, bunăstarea este rodul cunoașterii. Iar a avea ”cultură” nu înseamnă doar a merge la un spectacol, sau a citi o carte. Înseamnă să ai un instrument pentru a stăpâni complexitatea tot mai mare a societății, a economiei, pentru a te raporta critic la realitate, pentru a nu te lăsa înghițit de jungla manipulatoare a informațiilor, care vin spre tine pe toate canalele. Cultura este un instrument de supraviețuire în această junglă.
6. De ce suntem înclinați să judecăm o persoana în funcție de grupul social din care face parte?
Răspunsul imediat ar fi acela că în acest fel reducem complexitatea, lipind etichete. E comod, e imediat. Dar e și contraproductiv. Generând mai multe probleme decât rezolvă, mai ales când este vorba de relațiile inter-umane. Este un semn de alienare: nu mai acordăm atenție celor de lângă noi. E suficient să-i clasificăm, să-i punem într-un sertar. Nu mai vrem să-i cunoaștem așa cum sunt: asta cere timp. Și nouă ni se pare că n-avem timp. Din păcate nu timpul ne lipsește. Ne lipsesc altele: empatia, solidaritatea, curiozitatea, capacitatea de a te pune în locul celuilalt, generozitatea.
7. Ce înțelegeți prin segregare socială și cum o diferențiați de separare?
Separarea este primul pas spre segregare. Nu sunt sociolog, și poate definiția, mă rog, mult spus definiția, modul acesta de a vedea lucrurile, o să-i supere. Segregarea este o separare la scară mare a diferitelor grupuri sociale, din motive diverse, cele mai multe de natură economică, de grad de educație, etc. Separarea poate fi o decizie personală, segregarea este și o consecință a unor politici publice greșite sau insuficient gândite în domenii diferite, de la cele privitoare la venituri, la locuire, acces la educație și la sănătate, infrastructură. De multe ori segregarea este văzută de unii drept soluție, când ea este o problemă gravă, inclusiv de sănătate morală a unei colectivități sau comunități. Segregarea este favorizată de lipsa dialogului între diversele părți ale societății. Iar societatea românească nu are această cultură a dialogului. Răul vine și din necunoașterea celuilalt.
8. Gândirea și creația sunt opțiuni private sau publice într-o lume dominată de dictatura cotidianului?
Sunt acte individuale, favorizate, sau inhibate, după caz, de politicile publice. Gândirea nu poate fi controlată, până la urmă. Gânditorul, da. Și atunci intervin inhibiția, autocenzura. Dictatura cotidianului sărăcește atât gândirea, cât și actul creator, pentru că impune grile de citire/validare. O astfel de grilă este ”corectitudinea politică”. De fapt, ”corectitudinea politică” este semnul cel mai puternic al alterării dialogului între diversele straturi sociale. El este înlocuit cu tot felul de clișee. Fiecare își recită monologul, lipsit de orice fel de substanță, pentru că trebuie să evite subiectele controversate, iar impactul este zero. Este, dacă vreți, victoria tabloidizării, care a cuprins toate domeniile vieții sociale și politice. Iar nu de puține ori și domeniul economic.
9. Cât de mult considerați că se implică autoritățile locale în dezvoltarea mediului cultural din București?
În mult prea mică măsură, dacă raportăm rezultatele la capacitatea orașului de a produce ”cultură”. Neimplicarea nu înseamnă neapărat lipsa finanțării, ci mai ales lipsa viziunii, pe de o parte, și lipsa interesului pentru generarea de politici publice în domeniu, pe de altă parte. Scriam, nu de mult, că Bucureștii au nevoie de un ministru al culturii. La modul propriu. Sunt în UE țări mai mici, ca populație și ca resurse, decât Bucureștii. Cred că Direcția pentru Cultură este prea mică, și prea puțin adecvată nevoilor, chiar dacă oamenii de acolo își fac treaba. Le lipsește sprijinul Primăriei Generale, al Consiliului General, care, de obicei, ”bagă capul în poză”, cum se spune, numai când e vorba de o expunere mediatică favorabilă. Altminteri sunt ”omul invizibil”.
Cultura poate fi un motor al creșterii economice a orașului, cu o condiție: să-i oferim un proiect, în care să se regăsească, și o perspectivă. E drept, banii nu sunt mulți, dar cheltuiți cu cap, pot face alți bani, pentru afirmarea orașului prin cultură.
Există totuși și exemple pozitive la nivelul administrațiilor de sector. Un exemplu ar fi sectorul 3, acolo unde, sub egida „Educație prin Cultură”, Centrul Cultural Casa Artelor, condus de Alice Barb, a desfășurat în cei 3 ani de existență zeci de proiecte culturale. Dintre aceste proiecte, cel mai important, „Pepiniera de Talente”, dedicat elevilor claselor I-VIII din sectorul 3, are ca obiectiv creșterea interesului pentru activitățile artistice și sportive și descoperirea, valorizarea și încurajarea talentelor acestor elevi. Este foarte important să le insuflăm tinerelor generații iubirea pentru cultură, deoarece degeaba vom investi în infrastructura culturală, dacă nu va mai exista un public care să o folosească.
Mediul cultural bucureștean, cu toate fracturile lui – generate nu de puține ori și de orgolii prost înțelese – este totuși unul dinamic, efervescent. Puterea publică locală ar trebui să profite de asta. Ar avea de câștigat și cetățenii, și oamenii de cultură, și politicienii. Doar că unii gândesc doar în termeni de bunuri materiale. Dar mai sunt și bunurile simbolice. Care nu de puține ori ”plătesc” în fața urnelor. Sub formă de voturi.
10. Prin ce modalitate ați apropia cât mai mulți oameni de artă/cultură?
Prin educație, în primul rând. Educația poate crește publicul capabil să recepteze actul cultural. Este apoi ceea ce numesc ”democratizarea accesului la cultură”, prin subvenționarea unor domenii ale vieții culturale. Excluderea de la actul de cultură este mai ales de natură economică, la fel ca în cazul abandonului școlar, care este determinat preponderent de eșecul economic al familiilor. În al treilea rând, prin dinamizarea instituțiilor de cultură, care pot, și trebuie să iasă în ”piață”, în spațiul public, cu ofertele lor culturale. Se poate, vezi ”Noaptea Muzeelor”.
11.Ce considerați că este pertinent în peisajul cultural actual?
Pertinentă este diversitatea, care nu înseamnă ruptură de trecut. Fără acumulările din trecut nu ar exista prezentul, și nu ne-am putea gândi la viitor. Se sare peste cal? Probabil. Dar nu este grav. Și impresioniștii au fost acuzați de asta, fapt care nu i-a împiedicat să se afirme, și să dea tonul creației o lungă perioadă de vreme. În cultură este loc pentru toată lumea care are ceva de spus, despre el, despre ceilalți, despre societate. Cultura nu își are finalitate, nu își are rost, dacă nu are un public, capabil s-o recepteze, s-o aprecieze, și, de ce nu, să o critice.
12. Cum descrieți mediul cultural din care faceți parte?
Divers și stimulativ, dornic de afirmare, cuplat la curentele culturale contemporane, dar ancorat în mediul cultural românesc, respectuos cu valoarea.
