Ce să fie cu conacul ăsta alb, scăldat în Soare, și ascuns în fundul unei livezi mari și bătrîne?
… iaca, ce să fie; o Casă – și-anume, o casă ridicată de-un Om: un om harnic, făuritor de fapte, vorbe și lucruri: Arghezi.
Sus, pe dealul Văcăreștilor, înconjurată de trei pogoane de verdeață – aici e Casa asta: Mărțișorul.
Aici a stat Arghezi, aici a scris, aici și-a tipărit cărți, de-aici a vîndut cireșe – și-aici ne-a lăsat, nouă, cum să vedem și azi ce-a voit el să facă.
Aici hodinește și el sub o lespede de piatră; și tot aici și-a găsit, în sfîrșit, tihna veșnică și Mitzura, îngropată lîngă părinții ei.
Aici zace și haimanaua de Zdreanță – cel cu ochii de faianță – despre care-nvață tot piciul din Țara noastră.
E-atîta Liniște aici!
Mărțișorul șade-ntr-un soi de paragină boierească, de domeniu nobiliar scăpătat; în juru-i se cocoață, furîndu-i aerul și lumina, blocuri și vile mari, noi și urîte. Cîți nu rîvnesc la Pămîntul ăsta, care șade obscen de liber într-un oraș în care praful de pe fiecare curea de pămînt se cîntărește-n aur!
La un pas de Mandravela, în capătul unui drumeag înnierbat, găsiți casa și acareturile bătrîne de-acum ale lui Arghezi. Și, dac-ajungeți aici – ca mine – într-o zi senină și călduță, o să urcați tiptil la etaj, și-n odăile-ncălzite de Soare o să miroas-a om care de-abia a plecat, a ieșit pîn-afară.
Arghezi-i aici, prin-prejur; dar noi – proști – îl căutăm doar în vreo carte.
