E foarte greu să vorbești despre muzica de la Radio fără să fii, totodată, subiectiv și obiectiv.
Știți că ceea ce se aude este ales cu multă grijă: se dau de-o parte cîntecele care-ar putea părea necunoscute și se păstrează doar cele despre care se poate spune, fără tăgadă, că prind la majoritatea oamenilor.
E un cerc vicios; cîntecele sînt totodată și confortabile, dar și – mai ales – plictisitoare.
Radioul nu trebuie să fie așa; dacă poate fi, asta nu-nseamnă că și trebuie.
Vreau să zic, la Radio pot ajunge cîntece pe care ori încă nu le știți, ori le-ați uitat de mult – dar sună atît de bine, încît o să vă-ndrăgostiți de frecvența pe care le-ați auzit.
Dar, ca să ajungă la voi astfel de cîntece, e nevoie de cineva care să le-aleagă.
Și are de unde alege. Chiar și păstrînd criteriul popularității, al numărului de discuri vîndute, al numărului de săptămîni petrecute în topuri, putem începe să redifuzăm la Radio, începînd de mîine, o mie de cîntece care sînt noi pentru cea mai mare parte a publicului.
O reîmprospătare a nenorocitului de playlist, asta e tot…
E nevoie, doar, ca oamenii care au făcut și au înțeles Radio să se-ntoarcă spre Radio. Nu e nevoie ca ei să vină dintr-alte locuri; ei oricum lucrează, comod și călduț, în stațiile de radio pe care le ascultăm zi de zi.
De ce e nevoie de oamenii ăștia? Dintr-un motiv foarte întortocheat, pe care o să-ncerc să-l expun cît mai bine. Poate reușesc.
Cînd e vorba de cîntece, animatorul obișnuit de Radio prezintă artistul, titlul melodiei și – dacă are chef – vreun detaliu găsit pe net, legat de vreun loc întîi, de milioane de discuri vîndute – și așa mai departe… Aceste detalii sînt corecte, într-adevăr. Dar sînt, în primul rînd, detalii tehnice, seci, legate de piața în care a evoluat cîntecul.
Uităm că acest cîntec este opera unui Artist. Chiar dacă în spatele acestuia este Industria, este Consumul, cîntecul este al Artistului – iar Publicul l-a primit în această calitate…
Ăsta-i adevărul!
Uităm – mai ales – că acest cîntec a fost difuzat în lumea largă, dar și la noi; a fost, poate, un hit al unui moment, al unei veri; pe acordurile lui oameni au dansat și au avut emoții.
Dar animatorul nu pomenește nimic despre această dimensiune a cîntecului. Și nu e vorba despre ce a însemnat cîntecul în Statele Unite, ci la noi, aici!
Difuzăm melodii de peste un sfert de secol la stațiile de radio particulare, dar încă nu ne duce capul să le legăm – elegant și inspirat – de ce-au însemnat ele pentru noi.
Și revin la oamenii care au făcut Radio de mulți ani: aici e rostul lor. Dacă cineva ar vrea să afle ce cîntec se asculta în Decembrie 1990 în România, de unde ar putea afla? Atunci nu era Internet; topurile stațiilor de radio nu se publicau nici măcar în presă; stațiile de radio însele nu mai există – s-au schimbat, s-au oprit, s-au transformat de zeci de ori!
… faci Radio nu doar cu muzică, ci mai ales cu sentimentele născute de muzică. Iar sentimentele nostalgice fac o mare parte din treabă – oamenii se simt bine cînd le vorbești de lucruri pe care le-au trăit ei.
Da – vreau să aud la Radio vorbindu-se de hiturile anului ‘91 din România; de ce se asculta, vara la mare, în ‘94; să-și mai aducă cineva aminte că primul cîntec românesc care a reușit să devină un hit la absolut toate stațiile radio private, spărgînd topuri, a fost „Omul bun și pomul copt” al lui Mircea Rusu – și asta, de-abia în 1996. Să nu mai privim istoria cîntecelor noastre ca pe ceva caraghios, deși caraghios era să asculți Genius ori Valahia; este, bună sau rea, o istorie; și istoria se cade a fi respectată, înțeleasă, folosită!
