Zice-se că e nevoie să moară, artistul, ca să fie iubit, înțeles, prețuit. C-o viață pe Pământ în mizerie nu-i în van, că viața veșnică de apoi dulce-i va fi…
Sînt, desigur, exemple și că e așa… și că nu-i așa.
Nu-s puține trupele rock al căror destin s-a frînt și care continuă să fie vii și să fie auzite și azi, la zeci de ani după moartea lor fizică.
Au murit – în Țara noastră – aproape toți membrii trupei rock Goodbye to gravity. Am citit opinii că erau nevoiți să cînte prin fel de fel de subsoluri pentru că nu-i promova nimeni altcineva, altundeva.
A fost o tragedie, s-a zguduit tot ce era în jurul nostru – și încă nu știm cît de tare și cît de mult se întinde schimbarea asta.
Dar schimbarea în promovarea muzicii nu s-a-ntîmplat.
N-am auzit Goodbye to gravity la radio, acum, după ce totul e tîrziu pentru această trupă. Am auzit Holograf, am auzit Voltaj, am auzit fel de fel de descărcări de pseudotalent, dar Goodbye to gravity n-am auzit.
N-am auzit, prin metrou, prin magazine, prin restaurante, telefoane care să sune cu piesa „The day we die” – o piesa care a fost un leit-motiv, dar nu și un soi de imn al protestelor din Piață.
Nu știu de unde mama naibii trebuie să-nceapă schimbarea. Dar știu că ea, săraca schimbare, n-are cum să-nceapă de capul ei, singură.
