Așteptarea mesianică.
Prin anii 70 Ștrul avea ceva treburi prin noul aeroport de la Otopeni. În sala de așteptare dă de Ițic, amicul lui, care stătea cuminte pe o bancă, ținând în brațe un imens buchet de flori.
”Ce faci aici, Ițic? Pe cine aștepți, că tu n-ai rude în străinătate?”
”Păi, stau și-i aștept pe americani!”
”Hai, mă! Ce dracu! Păi, în august 44, la Șosea, nu-i așteptai tot tu pe ruși, cu flori în brațe?”
”Și ce, n-au venit?!”
Cam asta e România. Mereu așteptăm pe cineva: ruși, americani, europeni, FMI, marțieni, klingonieni, care să ne rezolve problemele. N-am învățat nimic din istorie. Nimeni nu are grijă de noi, în locul nostru. Toți care vin, vin să-și facă interesele lor. Noi nu existăm decât în măsura în care putem să le servim interesele. Și cu toate astea noi așteptăm mereu pe cineva care să ne salveze. O să tot așteptăm…
