Poate am mai povestit. Oricât ar părea de ciudat, Piteștii copilăriei mele, în anii 60, era un oraș cosmopolit. Erau italieni, veniți pe la sfârșitul secolului XIX. Ei au construit unele dintre clădirile, publice și private, reprezentative din oraș. Erau mulți evrei. Erau și greci, refugiați la sfârșitul anilor 40 din cauza războiului civil din Grecia. Erau și câțiva polonezi, dintre aceia refugiați în 1939, după invazia germană.
În prima casă-naționalizată-în care am locuit, claie peste grămadă, la comun, aveam vecini o familie de polonezi, refugiați. Aveau un băiat, ceva mai mare decât noi. Și ne jucam cu o armă germană, un automat MP 42 Schmeisser, cu camera cartușului perforată, din care făcusem un soi de arc, arbaletă, ziceți-i cum vreți. Foloseam arcul de recul de la închizător pentru a arunca săgeata pe care o băgam pe țeavă. Tatăl lui era cizmar, avea o cămăruță în fundul curții interioare; un om trist, cu o figură chinuită. Nu știu dacă s-a mai întors în Polonia, sau nu. Noi am plecat din casă, am primit un apartament într-un bloc nou, nu departe de vechea casă, pe 1 Mai.
Acolo aveam vecini, în apartamentului de deasupra noastră, niște greci, dintre cei refugiați în 1949, cred. Familia Panaiotis. La început au locuit undeva la marginea orașului, la intrarea în Ștefănești, în niște blocuri construite în grabă pentru ei. Cred că unii au plecat pe la începutul anilor 60, la fix să dea nas în nas cu regimul coloneilor. Ăștia au rămas până prin anii 70, după ce grecia s-a întors, în sfârșit, la ceva democrație. Oameni chinuiți, și ei, de dorul de casă. Altminteri la locul lor, când mai veseli, când mai triști.
În curtea blocului au rămas o casă, și un atelier de decoruri și recuzită al Teatrului din Pitești. La cantina cărui depozit mâncau fotbaliștii de la ceea ce urma să se numească FC Argeș. Printre ei un adolescent de vreo 17 ani, care juca fotbal cu noi, până se elibera vreo masă la cantină. Unul, Dobrin. Printre combatanți era și Giovani, italian, al cărui tată era, dacă mai țin eu bine minte, frizer. De la el mi se trage pasiunea pentru muzica italiană, că pe aceea pentru filmele italienești am căpătat-o în puchinoasa sală a cinematografului Tineretului, unde au rulat toate capodoperele neorealismului italian.
La școală am avut colegi evrei. Le Generală 1, două fete, inteligente și frumoase. Tatăl unei dintre ele era medic. De la ele am primit primul pachet de gumă de mestecat, danez, dacă-mi aduc bine aminte, deși marca era americană, Wringley. Cu gust de fructe. Au plecat și ele, spre sfârșitul anilor 60. Când a plecat și celălalt coleg, de la Generală 3, unde mă mutasem între timp.
Trebuie să recunosc că era o atmosferă plăcută, și diversitatea ne-a ajutat pe toți, să ne înțelegem, să fim deschiși spre alte culturi, să fim toleranți. Nu știu de ce ne-am schimbat, de ce nu ne mai suportăm pe noi, nu mai vorbesc de ceilalți.
PS: nimic? Nu punem și noi de-un ”Toți suntem greci!”? Că de data asta chiar am avea motive, și cauza este una bună.
