Basarabia (Republica Moldova) a fost în ultimii 200 de ani un motiv continuu de harță între România și Rusia, fie ea țaristă, fie comunistă. Am pierdut de trei ori Basarabia în intervalul ăsta și chiar dacă acum se vorbește mai zgomotos despre unirea României cu Republica Moldova, realitatea crudă e că aceasta tot pierdută rămâne, chiar dacă e independentă de 25 de ani.
România (de fapt Principatul Moldovei) a pierdut prima dată Moldova (Basarabia) în 1812, când Imperiul Țarist Rus a încorporat pământurile dintre Prut și Nistru. A recuperat-o în 1918 pentru a o pierde, cu complicitate germană, din nou în favoarea URSS în 1940. De atunci, cu o pauză între 1941 și 1944, Republica Moldova a fost parte a Uniunii Sovietice, până la declararea independenței din 1991, după spargerea imperiului comunist condus de Moscova. Acum, la 25 de ani, se discută din nou despre oportunitatea unirii dintre România și Moldova, dar totul e mai degrabă la nivel de dorință, decât de putință.
E neclar dacă moldovenii chiar vor unirea, deși foarte mulți – majoritatea tineri – vor să iasă de sub influența rusă și să intre prin România în UE și e de așteptat ca rusofonii – foarte mulți, majoritatea în vârstă – să se opună din răsputeri unei potențiale uniri între cele două țări. URSS a reușit în 70 de ani prin deportări (circa două milioane de oameni au fost trimiși în alte zone ale uniunii, dintre care aproape 500.000 și-au pierdut viața pe drum) și dezrădăcinare culturală, ce n-a reușit Imperiul Țarist (deși s-au aplicat cam aceleași metode) în 106 ani.
Moldova s-a reunit cu România în 1918, pentru că exista o elită care vroia unirea, dar și pentru că rușii erau în plin război intern pentru putere, pe care bolșevicii l-au câștigat, dar nu s-au putut ocupa de situația de la granița occidentală. Acum, cu un Vladimir Putin belicos și implicat în conflictul ucrainian (mai ales că a anexat Crimeea) și cu putere de control asupra separatiștilor din Transnistria și Găgăuzia, Rusia e un obstacol aproape de netrecut în calea unirii, care riscă să rămână doar un vis.
Și nu doar din punct de vedere geopolitic e greu, ci și economic.
Unirea dintre România și Moldova seamănă oarecum (păstrând proporțiile, firește) cu cea din 1991 dintre Germania de Vest cu RDG, fostul satelit rusesc. Costul acestei uniri a fost, după unele voci de circa 1.000 de miliarde de mărci germane, după altele ar fi ajuns în zece ani la 2.000 de miliarde de euro.
Moldova are economie estimată (pentru anul acesta) de un pic peste 14 miliarde de euro. De vreo 12 ori mai mică decât cea a României, de fapt, Republica Moldova are PIB-ul inferior principalelor județe ale României. Și să aduci la o convergență economică acceptabilă cele două părți, costul e imens.
Și nu costul ar fi o problemă, ci dacă România și l-ar permite. Germania și-a permis, dar asta i-a lovit rău pe nemți, economia lor a fost în pragul recesiunii de multe ori în primii ani după unirea cu estul, abia apariția zonei euro a stabilizat situația și i-a asigurat soliditatea actuală. Iar Germania e Germania, cu o piață de capital puternică și o industrie care domină Europa.
Banii de sub unirea României cu Republica Moldova
Anul trecut, Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) a realizat un studiu asupra impactului financiar al unirii dintre România și Republica Moldova. Iar rezultatele (în dolari) indică niște cifre fioroase.
Astfel, potrivit FUMN, dacă unirea s-ar face mâine, costurile asociate ar fi de 180 miliarde de dolari (un pic mai mare decât PIB-ul României). Probabil că cel puţin 20% ar reprezenta investiţii private, adică 36 miliarde de dolari, iar în cazul României, ar putea apărea avantajul contribuției Uniunii Europene (deși aceasta nu pare prea apropiată de ideea unirii), de circa 40-50 miliarde de dolari ântr-un interval de 20-25 ani.
În concluzie, spun cei de la FUMN, România ar avea de cheltuit în jur de 90 miliarde de dolari din surse bugetare în următorii 20-25 ani, adică între 3,6 şi 4,5 miliarde de dolari pe an. Aceste investiții ar permite ca raportul între performanţele celor două economii să se reducă spre nivelul de 1 : 1,5, ceea ce ar reprezenta un grad de egalizare rezonabil.
Ei, ne permitem să plătim în jur de 4 miliarde de dolari pe an pentru ca într-un sfert de secol cele două economii să fie cât de cât convergente?
Evident, creșterea numărului de locuitori și a suprafeței țării va spori teoretic puterea României, piața va deveni mai interesantă pentru investitori, mai ales că Moldova e teritoriu mai degrabă virgin, dar are problemele sale, mai ales de mentalitate, dincolo de cele de putere de cumpărare.
În plus, economia din Republica Moldova e una preponderent agrară, industria e slabă, resursele energetice la fel (depinde energetic de Rusia) așa că România ar trebui să preia sarcina alimentării Moldovei, care e fost ușurată de apariția gazoductului Iași-Ungheni.
Una peste alta foarte greu de crezut că unirea României cu Republica Moldova ar fi fezabilă din punct de vedere economic, cel puțin pe termen mediu. Poate pe termen lung, dar problema e că Moldova repetă în mic, necazurile României. Agricultura are potențial mare în ambele țări – de altfel unirea ne-ar crește puterea de export în acest sector – dar randamentul e scăzut, proprietatea fărâmițată, nevoia de investiții și modernizare imensă.
În industrie Moldova mai că nu contează, la fel și în energie, iar echilibrarea ar fi mai costisitoare decât ne permitem acum.
Rămâne, firește, factorul sentimental. Populația din România nu s-a opus niciodată unirii, mai toate sondajele indică acceptarea acestei idei. În Moldova lucrurile nu stau chiar așa. Rusofoni mulți, plus oameni în vârstă care se tem de schimbare, un partid comunist puternic, care se bazează pe aceste categorii și care probabil e controlat de la Moscova.
Și dacă am zis Moscova, cât credeți că ar dura până ar începe scandalul în regiunile separatiste din Moldova pe model georgian sau ucrainian? Rusia, cu Putin sau fără, nu știe să reacționeze altfel, iar unirea României cu Republica Moldova ar fi văzută ca o agresiune directă. Își permite România asta? Și, la o adică, UE și NATO vor permite asta, mai ales că deja e un conflict înghețat, cu etalări ale forței între cele două părți?
Trăim vremuri în care ce vrem e mai puțin important decât ce putem, mai ales că nu ne putem impune voința. Administrația de la București e agresivă doar în interior, în afara țării e slugarnică și acceptă orice, sau așa dă impresia, indiferent de numele care se perindă prin centrele de putere.
Recent, președintele Iohannis nici măcar nu a avut curajul să primească delegația tinerilor care au mărșăluit pentru unire. S-a prevalat de altele.
Așa că nu doar cifrele seci, la o adică doar cifre, arată că momentul nu e tocmai cel mai potrivit, ci și contextul geopolitic. O suna bine sau nu, dar unirea României cu Republica Moldova, dacă se va face, nu va fi pronunțată la București sau Chișinău, ci la Moscova și Berlin…, pardon Bruxelles.
Vremea politicii faptului împlinit a trecut și oricum nu avem oamenii care să aibă curajul ăsta. România, prin politicienii săi, a mers mereu cu capul plecat în ultimii 25 de ani și mai mereu în istoria sa de aproape 200 de ani. Iar acum plătim pentru asta.
sursa-http://www.businesscover.ro/
