Îi, pe undeva, o vorbă care zice că cea mai mare șmecherie a diavolului e să te convingă că nu există.
Așa-i și cu realitatea: adică, lucrurile de ne-nconjoară.
Sîntem înconjurați multă violență în oraș și-n societate. Se pare că așa sîntem noi, oamenii – trebuie să avem niște supape, să ne dăm drumul cumva. Doar că unii reușim fără să urlăm ca babuinii și să ne tragem șuturi în capete.
E mai multă violență printre noi decît credem și – paradoxal – nu e acolo unde credem.
Nu toți țiganii dau cu cuțitul. Știu o groază de cocalari de treabă. Am mai mulți prieteni în Ferentari decît în Drumu’ Taberei. Și chiar taximetriștii omenoși nu-s o minoritate. Cunosc dinamoviști cu caracter…
Dar noi ne uităm în continuare cu teamă doar la țigani, la cocalari, la taximetriști și la alți ca ei – ceea ce e stupid.
Nu e stupid să fim conștienți că există multă violență venind din partea altora.
Unde să o căutăm? Dac-aș fi mai -olog de felul meu, aș putea zice mai multe; dar vă zic doar ce văd.
Să o căutăm printre mardeiași civici, printre provocatori și instigatori de profesie, printre fanaticii ideilor la modă, printre „activiști”; printre cei, deci, care nu sînt nici oameni și nici cetățeni.
Oameni cinstiți, fiți cu ochii-n patru și feriți-vă de aceste animale. Mușcă, dau cu copita, rag.
