-Denisa, a explodat.
-Cine?
O droaie de necunoscuți dansează și eu în mijlocul lor. Încerc să-i șoptesc ceva la ureche, dar nu iese niciun sunet. Îmi scot pantofii din picioare mă urc pe masă și dau să țip.
-Denisa, a explodat țeava!
Mă ridic în cur, visam. Scot picioru’ din pat, covoru’ e fierbinte. Deschid ușa, apa îmi ajunge până la gleznă. Din baie ies aburi, tata, cu capul băgat sub chiuvetă, înjură de morți.
-Nu pot să opresc apa!
Cobor la vecinu’ de la șase, din capul scărilor, și apăs pe sonerie. E opt și jumătate dimineață. Deschide ușa, se uită la mine, ridică sprâncenele și așteaptă. Îi turui de apă și de țeavă și de tata și, când rămân în sfârșit fără aer, îl întreb ce să fac.
Mi se pare o eternitate până răspunde. Sar de pe un picior pe altul, în chiloți, cu un tricou rupt și desculță, abia trezită din somn și aștept să vorbească.
El se duce la tata, a cărei voce se aude pe tot palierul cu câte o pulă și-un suflet, eu mă duc la administratoră.
Aceeași chiloți, altă ușă. Îmi dă cheia de la subsol, cobor. Beznă. Miroase acru și sărat. Nu pot să trag aer în piept. Podeaua e umedă și moale. Cred că simt ceva pe picior. Văd o lumină. Vecinu’ de la șase caută țeava, să oprească apa. Cocoșați, cu lumină de la o singură lanternă, căutăm numerele pare. Îl întreb ce număr.
-Niciun număr, vecina. Scrie „pare”.
Între timp, vecina de dedesubt vine la tata să facă scandal. Am inundat-o. Îi curge apă pe pereții dormitorului „ca la cascadă”. Când îl vede pe tata, înecat în aburi, cu apă pân’ la buric și înjurând, se calmează. Întreabă cu ce poate să ajute. Și începe o discuție de zece minute despre cât de prost e construit blocul și cum își bate joc de noi guvernul.
Până la ora zece am oprit apa caldă pe toată scara. Două etaje de vecini ne ajută să strângem apa. La unșpe mă duc să fac poze pentru sfârșitul facultății. Am luat licența.
