S-a cam terminat cu interesul pentru cinematograful din Estul Europei, atât la Cannes, cât și prin Europa. Și nici americanii nu dau în clocot după noi. Din păcate, așa-zisele noastre succese nu au fost decât o formă subtilă de propagandă anti-românească, dacă ne referim doar la noi. S-a încurajat un anume gen de subiecte, care făceau credibile temele propagandei directe, le legitimau, creau un anume curent de opinie, care marginaliza-și marginalizează-națiunile din Est, le prezintă ca pe un soi de periferie nefrecventabilă, plină de sărăcie, prejudecăți, rămasă undeva în Evul Mediu, cu oameni retardați, incapabili să înțeleagă și să accepte valorile occidentale.
Acum, când nu mai au nevoie să apese pe pedala asta, ”noul cinema din Est” nu mai interesează. Idioții noștri, cu aere de mari regizori, și-au făcut datoria. Cui îi mai pasă de ei? Iar ei, cantonați în lumea mizerabilă a subiectelor lor, nu mai pot evolua, nu mai au nimic de spus.
De asta, cu puține excepții, nu rezistă mare lucru nici din cinematografia sub comunism. Nu se spun povești de viață, ci se enunță teze ideologice. Mai mult sau mai puțin artistic, mai mult sau mai puțin subtil. Puținii regizori din Est care vor rezista timpului, vor rezista pentru ceea ce au creat uman, nu ideologic. Asta nu înseamnă că cinematografia angajată politic trebuie respinsă. Nu. Ea a jucat un rol important în societate. Dar una este angajamentul politic, și alta prestarea de servicii către o putere politică sau alta.
Așa că următoarele premii la Cannes vor fi peste vreo jumătate de secol. Până atunci poate vor învăța și regizorii noștri să-și iubească personajele, nu să le urască, și să spună povești umane despre ele…
