Mahalaua Caimata

Istoria mahalalei Caimata începe în anul 1731, an în care este ridicată biserica Caimata de către Niculae Bozianu ceauşul împreună cu soţia sa Stanca.  Pisania, datată 23 octombrie 1731, înscrisă pe o piatră cu dimensiunea de 78/151 cm, s-a păstrat:

“ Această sfânta şi dumnezeiască biserică, cu ajutorul lui Dumnezeu, iaste făcută şi zidită den temeliia ei de dumnealui jupân Necula biv ceauş ză aprozi, Boziianul, cu jupâneasa dumnealui, Stanca, ajutorind şi alţi creştini mahalagii I neguţători cu cât s-a putut, care-I s-au pusu numele loru în pomelnicu sfintei biserici, că să fie pomeniţi în veci; şi infrumusetandu-se pă denauntru şi pă denafara cu toate podoabele, precum se vede, unde să cinsteşte si s a praznuiaste hramul Adormirei Preasfintei stăpânii noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, începându-se în zilele răposatului domni Ion Nicolae Alixandru voevod şi savarsindu-să în zilele prealuminatului domnului nostrum Ion Mihai voevod, în anul de la zidirea lumii 7240 în luna lui octomvrie în zile 23”  (1)

Pisania biserica Caimata

Geneza numelui a născut mai multe ipoteze, ipoteza istoricului Nicole Iorga este că termenul se trage din limba greacă, semnificaţia rădăcinii fiind “nenorocită” sau “sărmană”.(2)

Alte ipoteze sugerează că numele s-ar datora unui al doilea nume dat de localnici Bucureştioarei, ale cărei ape treceau prin mahalaua respectivă până la început de secol 18.(3),(12)

Bucureştioara este prima dată menţionată în documente în 1609 (14). Bazinul din care această îşi aduna apele se pare că era în zona grădinii Icoanei, zona în care terenul era mai jos decât restul împrejurimilor. De aici încolo începea Bucureştioara care “ din cauza slabei înclinări nu putea fi decât un şir de Bălţi cu margini nehotărâte, pline de trestii şi papură, ocolite de sălcii”.

O imagine a apelor Bucureştioarei o avem păstrată în acuarelele lui Preziosi (13).

plansa 2

Despre traseul efectiv parcurs de Bucureştioară aflăm că:

“străbătea cu o parte din apă străvechea mahala a Săpunarilor, apoi mahalaua Oţetari trecea în Batişte şi mai departe în vechea mahala a Scaunelor, numită şi “Caravasara””. Mahalaua Scaunelor vechi era una dintre cele mai vechi din mahalalele Bucureştilor, ea datorându-şi numele scaunelor de carne puse pe malurile gârliţei Bucureştioara. Totuşi, ştim că “Mahalaua Scaunelor a fost complet pârjolită la 27 februarie 1739, de un foc, care a distrus vre-o 40 de scaune de măcelari şi în urmă căruia, toate scaunele măcelarilor s-au mutat lângă Dâmboviţa.”

plan bucuresti

Despre finalul poveştii Bucureştioarei aflăm dintr-o scrisoare semnată de vornicul Istrate Creţulescu şi vornicul Constantin Filipescu în 19 iulie 1824:

“ au fost o matcă veche ce s-au numit Bucureştioara (…) acea matcă astupându-se după vremi, cu gunoaie I nămestii şi împrejmuiri, şi inăltându-se locurile, să vede că au fost pusă într-o rânduiala printr-aceste hotărâri din vechime de s-au răsuflat scurgerea apii cu şanţuri. Şi unde au fost trebuinţă s-au făcut şi şanţuri podite, îndatorându-se fieşticare că în coprinsul locului sau să-şi ţie şanţul totdeauna curat. Şi acestea s-au păzit mai nainte, iar în urmă vânzând dumnealui vornic Bălăceanu casele ce le-au avut în pescărie şi căzând în stăpânirea unor greci Costea şi Nicola, aceştia întâi au stricat şi au astupat şanţul ce era în curtea acelor case,vânzând din locul caselor pe la unii pe la alţii de au făcut binale. Precum şi sardarul Matache Clucerescu, ce are han lângă acele case, s-au pus acum de au astupat şanţul cu totul, înălţând locul, din care pricina nemaiavând putinţă să răsufle apă a merge la firească ei scurgere, rămâne că să îi înece cu totul” (6).

La acea dată însă scaunele măcelarilor nu mai erau demult aici  iar mare parte din suprafaţa vechii mahalale este acum parte din mahalaua a Caimatei.

Nu se păstrează nicio imagine care să reprezinte biserica Caimata, nici descrieri ale aspectului ei nu am putut găsi. Avem însă mărturia lăsată de preotul Marin Dumitrescu care scrie următoarele:

“am slujit în ea, era cam mică şi învechită. Înconjurată cu zid şi cu case învelite cu olane. În interior avea obiecte bisericeşti frumuşele. Îmi aduc aminte că tâmpla era frumoasă. Semăna cu cea dela fosta biserică Sărindarul, care acum se află la biserica din Rucăr.” (7)

 Tot din însemnările preotului Dumitrescu aflăm şi dimensiunile parohiei slujite de el:

“ La 1810 a avut ca enorie 113 case, 230 bărbaţi şi 181 femei în total 411 enoriaşi.Biserică de zid. Hramul “adormirea”. Cu toate deplin. Are 3 preoţi : Nicolae sin Evdochim monahul 50 ani, Oprea sin Soare 60 ani, Stoica sin Nicolae 30 ani” (7)

Mănăstirea Caimata este menţionată în documente şi în 1815, când pe durata marii epidemii de ciumă din vremea lui Ion Vodă Caragea:

“oamenii rămaşi în capitală se molipseau unii de la alţii, deşi erau închişi prin mănăstirile şi edificiile împrejmuite cu zid, precum : Sfântul Gheorghe Nou, Sfântul Ioan, Stavropoleos, Radu Vodă, Doamna Bălaşa, Sfântul Spiridon Nou, Spirea din Deal, Icoana, Târca, Precupeţii Vechi, Hanul Mihai Vodă, Biserica cu Sfinţi ce se numeşte Sibilele, mănăstirea Hagiu din calea Călăraşi, Caimata, Hanul Zlătari, Boteanu (Bradu) Oţetari, biserica Silvestu, Sfântul Spiridon Vechi, Foisorul şi Apostol”. (8)

După obiceiul vremii, şi în mahalaua Caimata mitropolia şi mănăstirile dau cu chirie locuri pe care “embaticarii” îşi puteau construi case sau acareturi “pe care le puteau vinde, urmând că noul comparator să plătească în continuare embaticul către proprietara locului”. Primii care au întâietate în astfel de cazuri sunt proprietarul terenului şi apoi vecinii. Actele de vânzare ale vremii se încheie astfel frecvent cu formula  “ şi noi am vândut de a noastră bunavoe şi nesiliţi de nimeni şi cu ştirea vecinilor, a mahalagiilor”. Cuvântul vecinilor era destul de greu în general, în caz de închiriere în care construcţia urma să-şi schimbe funcţiunea aceştia aveau dreptul să se opună. Avem astfel o mărturie din 1839 când “ Marin lăutarul – fiindcă pleca în alt oraş – a încercat să închirieze casa sa din mahalaua Caimata la “o ţigancă da ale noastre ca să pue vin şi madame, nu m-au îngăduit mahalagii” fiind nevoit să închirieze lui Scarlat Dragoescu, deputatul mahalalei, care la rândul lui urmă să o închirieze “la oameni cinstiţi cu meşteşug””.

Tot în arhive găsim alte fragmente referitoare la mahalaua Caimatei: într-un zapis din 1825, Andrei şelarul şi soţia sa Ilinca semnează următoarele:

“ Încredinţez cu zapisul mieu la mâna dumnealui coconului Dimitrache Petrescu. Precum să se ştie că m-am învoit cu dumnealui la casa ce am cumpărat-o din mahalaoa Caimata, care casă este pă locul dumnealui. Şi pentru chiria pământului, m-am învoit cu dumnealui că să-i plătesc pă fieşcare jumătate de an înainte, adecă la Sfântul Gheorghe, taleri opt şi jumătate şi la Sfântul Dimitrie, iar taleri opt şi jumătate.”

Detaliul termenului de plata nu este întâmplător precizat, toate contractele de închiriere semnate în epoca începeau şi/sau se încheiau fie la 23 aprilie (sf. Gheorghe) fie la Sf. Dumitru (26 octombrie).

Un echivalent de autorizaţie de construire îl găsim în următorul document datat 21 septembrie 1843:

“Sfatul orăşenesc din Bucureşti

Scarlat Drăgănescu are voie ca să clădească  din nou de zid sau în paiante de zid o odaie şi cuhnie înăuntrul curţii sale din mahalaoa Caimata, Văpseaua Galbenă, cu depărtare de cîte doi stânjeni despre amândouă uliţele, învelindu-le cu olane sau şindrilă.

Nu va fi însă slobod a începe lucrarea până nu se va arăta cu acest bilet la cinstita comisie a Văpselii şi în urma adeveririi ce i se va face, va fi slobod a începe lucrarea”.

 mahalaua Caimata 1841

Se spune în multe surse despre biserica Caimata că ar fi avut patroană pe Sfânta Parascheva (8) (15), apărătoare a breslei lăutarilor. După cum am scris însă la începutul articolului hramul bisericii era al adormirii.

Ce este însă cert este că nucleul breslei lăutăreşti se afla foarte aproape de mahalaua Caimata, el fiind reprezentat de celebra cafenea lăutărească ţinută de lăutarul Panait la răspântia formată de străzile Bolintineanu, Potcovari şi Sfintilor:

“ acolo îşi petreceau pe vremuri cei mai straşnici lăutari bucureşteni timpul lor liber, în faţă unui pahar de ceaiu sau a unei cafele turceşti şi în aşteptarea să le pice… o cântare- cum ziceau ei. Dealtfel, mai toţi lăutarii nostri cu faimă locuiau în mahalaua aceia, cunoscută ca atare, şi care cuprindea partea de oraş dela biserica Potcovari ( din spatele Spitalului Colţea) spre Caimata şi Sf. Gheorghe; iar mai încolo, pe străzile: Sfinţilor, Melodiei (nume dat parcă înadins) şi Speranţei, până la biserica Popa Chiţu”.(5)

Suprafaţă astfel descrisă se suprapune în parte cu mahalaua Caimata. Dintre numele cele mai renumite de lăutari din vremea respectivă  George Costescu aminteşte pe: Angheluş Dinicu ( ce locuia şi destul de aproape pe strada Speranţei nr.4), Năstase Ochi-Albi, Marin Buzatu, Radu Ciolac, Sava Pădureanu şi Iorgu Ochi-Albi.(5)

Pitorescul mahalalei l-a inspirit şi pe Caragiale, acesta plăsmuind personaje precum Tarsiţa Popeasca ce se recomandă ca fiind de-a locului.

Tot în mahalaua Caimata se mută şi Eminescu în 1875 (16):

“s-a mutat în apropiere, la Caimata, unde a găsit în nişte ruine vechi o odae boltită, un fel de chilie călugărească, în care steteau aruncate una peste alta lăzi, cărţi, manuscript, ziare şi haine vechi.”

Ruinele sus menţionate se află după cum afirmă Slavici “în curtea mănăstirii Caimata, care era atunci mai multe surpături decât zidire”.

Deşi atmosfera cămăruţelor ocupate de Eminescu ţine mai mult de biografia sa decât de istoria locului, pasajul de mai jos dă o imagine reprezentativă pentru mahalaua Caimatei în vremea respective: (16)

“ acolo, subt bolţi scunde şi afumate, şi-a mutat masa de brad, lăzile de cărţi şi cu manuscript, scaunele scârţâitoare , şi aşa cum au fost aruncate în ziua, când le-a adus, au şi rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut timp ca să le mute dela un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduiala şi se simţia în adevăr acasă la el în mijlocul “boarfelor” sale, cum zicea dânsul”.

Cartea de adrese a Bucureştilor, editată în 1883 (10), include Caimata între cele 17 suburbii ale circumscripției III a Bucureştiului. Restul suburbiilor din circumscripţia III sunt: Amza, Batistea, Biserica Eni, Boteanu, Creţulescu, Dichiu, Icona, Oţetarii, Popa Darvasi, Popa-Chiţu, Precupeţii Noui, Precupeţii Vechi, Pitar Moşu, Sf. Visarion, Sf. Vasile.

Dacă privim planurile Bucureştiului anterioare începutului de secol XX ne va fi însă greu să recunoaştem zona mahalalei Caimata. Mahalaua Caimatei, descrisă de Constantin Bacalbaşa drept “ţigănie” (15), era traversată de străzi înguste cu traseu labirintic, axa bulevardului Carol I neexistând la acea dată. Străzile ce compuneau mahalaua, enumerate şi în cartea de adrese a Bucurstilor din 1883 sunt: Strada Caimata, Strada Fortuna, Strada Italiană, Strada Minervei, Strada Plăcerei, Strada Săgeţii, Strada Scaunele.

mahalaua Caimata 1841

Zona mahalalei Caimata avea însă să se schimbe odată cu construcţia bulevardului Carol I sub mandatul primarului Pache Protopopescu. Proiectul trasării bulevardului Carol I îşi are începuturile în anul 1857 odată cu construcţia Palatului Universităţii. În acea perioada se realizează primul segment al bulevardului – de la intersecţia cu Podul Mogoşoaiei până la strada Academiei. Tăierea bulevardului a fost plătită cu preţul multor demolări – astfel biserica Sfântul Sava a fost demolată la acea dată.

mahalaua Caimata

Într-o etapă ulterioară au început lucrările de continuare a bulevardului către strada Teilor (actuala stradă Vasile Lascăr). Evident lucrările au condus la noi demolări: pensionatul Central de fete, casa Dobrescu şi casa Ştefan Ioanid au fost printre clădirile demolate. Şi biserica Caimata a fost demolată în 1890 cu ocazia trasării bulevardului Carol I. Conform obiceiului, pe locul pristolului s-a ridicat la momentul respectiv o piatră comemorativă (9). Se precizează că respectivă piatră era lipită de zidurile clădirii de la numărul 36 (în 1915) de pe bulevardul Carol I. Astăzi făcând o suprapunere de planuri, amprenta clădirii bisericii s-a află undeva între clădirea de la numărul 42 şi blocul Bursei de Valori. Chiliile ce înconjurau biserica dispăruseră însă cu mult timp înainte de demolarea clădirii.

mahalaua Caimata

Tot în aceeaşi perioada se deschide şi şcoală de băieţi nr 1 din culoarea de Galben, pe strada Caimata, colţ cu Carol I (11). Existenţa acesteia nu a fost de lungă durată.

plan Bucuresti

Străzile vechii mahalale Caimata există şi astăzi, unele sub alt nume altele cu traseul rectificat. Strada Fortunei este actuala Stradă Constantin Nacu, vechea stradă a Plăcerei se numeşte azi Strada Lacu Gorgova, strada Melodiei a fost redenumită strada Radu Cristian, strada Scaune este astăzi strada Tudor Arghezi (în timp ce actuală stradă Scaune este în fapt un segment al vechii străzi Vasile Lascăr fostă Teilor). Strada Italiană există şi astăzi, cu traseul scurtat şi rectificat.  Majoritatea caselor ce bordau vechile străzi au fost demolate de-a lungul timpului. Doar numele străzii Caimatei duce mai departe o poveste astăzi cunoscută de puţini.

zona Caimata

zona Caimata

(1)          – Iscriptii medieval ale României oraşul Bucureşti – volumul 1 – editura Academiei Republicii Socialiste România -1965

(2)          – Istoria Bucureştilor – ediţia Municipiului Bucureşti – Nicolae Iorga – Bucureşti 1939

(3)          – Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre – Constantin C. Giurescu – editura pentru literatura – Bucureşti 1966

(4)          – Anuar de geografie şi antropogeografie 1909-1910 – Institutul de arte grafice Carol Gobl S-sor I. Rasidescu – 1910

(5)          – Bucureştii Vechiului Regat – Georghe Costescu – editura Universul – Bucureşti 1944

(6)          – Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti 1821-1848 – George Potra – editura academiei r.s.r.-1975

(7)          – Istoricul a 40 de biserici din România – preotul Marin Dumitrescu-volumul IV – stabiliment de arte grafice Energiea – 1915

(8)          – Istoria fondării oraşului Bucureşti . Istoria începutului oraşului Bucureşti. Călăuză sau conducătorul Bucureştiului– Lt. col. Dimitrie Pappasoglu – fundaţia Culturală Marin Speteanu –Bucureşti -2000

(9)          – Din vechiul Bucureşti – biserici, curţi boiereşti şi hanuri între anii 1790-1791 după două planuri inedited – George D. Florescu – 1953

(10)        – Cartea de adrese a Bucurescilor -1883

(11)        – Dare de sema a administraţie comunei Bucuresci pe timpul de la 1 ianuarie 1889 până la 1 ianuarie 1890 – Tipografia Carol Gobl – Bucureşti 1890

(12)        – Istoria Bucurescilor- G.I. Ionnescu-Gion – Stabilimentul Grafic I.V. Socecu -1899

(13)        – Vechi  vederi bucureştene – comisiunea monumentelor istorice – Bucureşti 1935

(14)        – Monografia serviciului sanitar veterinar al municipiului Bucureşti – Const. St. Rădulescu – Institutul de arte grafice “Bucovina” -1930

(15)        – Istoria muzicei la români  – M. Gr. Poslusnicu – Cartea Românească – Bucureşti

(16)        – Amintiri – Eminescu-Creangă – Caragiale-Coşbuc-Maiorescu – Ioan Slavici – Cultură Naţională