La o cafea şi Două Cuvinte cu Sebastian Grama
Oră de prânz. Terasa unei cafenele din centru. Sebastian Grama, conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei “Hestugma”, mă aşteaptă cu ochii într-un caiet cu spiră şi cu două ţigări aprinse, una în scrumieră şi una în mână. După ce ne salutăm, îi spun că mi se pare ciudat să aibă două ţigări şi îmi explică râzând că i se întâmplă frecvent atunci când e concentrat la altceva. Profit să fac legătura dintre “două ţigări” şi “Două Cuvinte”, spectacolul-recital al cărui text este reprezentat de versurile lui Sebastian Grama. Se va juca pentru a doua oară pe 28 aprilie la Palatul Suţu, de la ora 18.30. Protagoniştii sunt actriţa Delia Nartea (care semnează şi conceptul spectacolului) şi muzicienii Cătălin Milea (saxofon şi clarinet bas) şi Sorin Romanescu (chitară).
Reporter: – Doar două cuvinte?
Sebastian Grama: – Cred că, de fapt, sunt mai multe în spectacol. Însă, dacă ne referim strict la titlu, decizia pentru cele două cuvinte (care sunt: “două”, respectiv “cuvinte”) îi aparţine Deliei Nartea.
Reporter: – Actriţei realizatoare, deci, nu autorului textelor. Cum aşa?
Sebastian Grama: – În felul următor. Ne aflam – Delia, Cătălin Milea şi cu mine – la repetiţie (la unica repetiţie la care am participat). Ne-am dat seama toţi trei, simultan, că spectacolul are nevoie de un titlu. Delia a spus: “Cel mai bine ar fi să luăm un vers ori două cuvinte dintr-un poem”. Eu şi Cătălin am spus: “Da”. Imediat apoi, văzând că, într-unul dintre poeme, apăreau cuvintele “Două cuvinte”, Delia a spus: “Două cuvinte”. Eu şi Cătălin am spus: “Da”.
(Râsete).
Reporter: – Care sunt cele două cuvinte?
Sebastian Grama: – Din titlu? Am spus: “Două” şi “cuvinte”.
Reporter: – Nu cele care apar în titlu, pe acelea le ştiam, ci cele la care se referă titlul.
Sebastian Grama: – Pot fi multe. Văzând spectacolul (am fost la premiera absolută), cred că trebuie să rimeze cu “…esc”.
Reporter: – Înţeleg. Bun, să trecem la conţinut. Despre ce este vorba în Două cuvinte?
Sebastian Grama: – Din câte îmi dau seama, trebuie să fie o poveste de dragoste. Cu mai toate ingredientele: amintiri, lacrimi, puţină minciună, puţină ironie…
Reporter: – Sunteţi autorul textului. Aţi trăit toate acestea?
Sebastian Grama: – Sunt autorul textului, deci le-am scris. De trăit, le trăiesc artiştii care le dau glas pe scenă. Şi, sperăm, publicul. Eu, ca spectator, le-am parcurs, da.
Reporter: – Cum puteţi fi spectator al propriilor texte?
Sebastian Grama: – Un text, în genere, este un prilej. Poţi avea întotdeauna surprize. Dacă prilejuieşte o lectură bună, textul devine mare. Asta, repet, în genere. Pe scenă, o lectură (şi nu trebuie să luăm în sens restrictiv cuvântul lectură) care face un text mare presupune un artist mare. Delia Nartea este un astfel de artist. Am scris deja undeva că a ştiut să găsească în mine mai mult decât mine. Îi sunt recunoscător.
Reporter: – Eu încă nu am văzut spectacolul. Să mă aştept numai la dragoste?
Sebastian Grama: – Dificil de spus ce înseamnă, aici, “numai”. Am spus că e vorba deopotrivă de minciună, de ironie. Cred că şi ele fac parte (sau că pot face parte) din dragoste. La fel ca durerea, speranţa, prostia…
Reporter: – Prostia?
Sebastian Grama: – Cunoaşteţi mulţi îndrăgostiţi care acţionează ca inginerii? Un inginer este, fără îndoială, o persoană foarte inteligentă. Un inginer îndrăgostit este aproape la fel de prost ca un filosof. Ori ca un artist. Aici e farmecul. Dragostea este singura democraţie care uniformizează populaţia la un nivel suportabil. Orice debil e puţin Werther atunci când e îndrăgostit. Are ceva un pic măreţ. Mi s-ar părea mult mai simpatică o democraţie în care toţi fraierii ar fi îndrăgostiţi – în loc de “cetăţeni”, “membri”, “alegători”, “contribuabili” sau alte aiureli. În fine, vorbesc în nume personal: mă prefer net Werther în loc de Dandanache…
(Râsete).
Reporter: – Werther moare, Agamiţă câştigă.
Sebastian Grama: – Nu cred că de aceea s-a sinucis Werther. Deşi era un motiv destul de bun şi ăsta…
(Râsete).
Reporter: – Cum se simte un profesor de filosofie care ajunge deodată poet şi dramaturg?
Sebastian Grama: – Dramaturg?! Nu!
Reporter: – Vorbim de un spectacol care se joacă pe o scenă.
Sebastian Grama: – Asta e drept, dar a mă califica drept dramaturg pentru atâta lucru este ca şi cum am spune că mărul care i-a căzut în cap lui Newton era fizician!
(Râsete).
Reporter: – Bine, văd că nu o scoatem la capăt în acest fel. Ne puteţi spune de ce aţi scris aceste texte? Poemele din “Două cuvinte”, adică.
Sebastian Grama: – Habar n-am de ce scrie lumea poeme. Cred că m-am luat şi eu după alţii – orbeşte. Am avut noroc, totuşi, că vorbele astea vag potrivite au întâlnit nişte artişti excepţionali şi au ajuns spectacol.
Reporter: – V-aţi bazat pe noroc?
Sebastian Grama: – Doamne fereşte! Nu cred în aşa ceva. Nu atunci când e vorba despre mine!
Reporter: – Şi totuşi, atunci de ce aţi scris? Dacă nici în noroc nu credeaţi…
Sebastian Grama: – E o poveste aici. Cam lungă.
Reporter: – Ne-o puteţi rezuma?
Sebastian Grama: – Sigur că nu. E mult mai simplu şi mai rapid să v-o spun pe larg. Un rezumat este ceva teribil de laborios.
Reporter: – Îmi asum riscul. Vă rog.
Sebastian Grama: – Sursa întâmplării se pierde (ori se găseşte) pe o plajă, în urmă cu aproape 12 ani. Eram mai mulţi prieteni şi discutam. Fiecare ajungea să vorbească despre lucruri legate de profesia lui. Când am făcut-o şi eu, Delia m-a provocat cerându-mi să scriu până a doua zi ceva care să fie emoţionant şi pentru cineva care nu plânge doar ascultând Hegel. Am încercat şi au răsărit două povestiri. Cam două săptămâni mai târziu, într-o curte aflată pe lângă Bucureşti, ea a agravat provocarea, solicitându-mi nişte versuri. Am stat vreo două dimineţi într-un hamac, sub un gutui, şi m-am prezentat cu două mici poeme. Câteva luni după aceea… Vă plictisesc?
Reporter: – Deloc, deloc.
Sebastian Grama: – Îmi cer scuze. (Râsete). Câteva luni după aceea, în primăvara anului următor, Delia mi-a propus să scriu o serie de poeme pe care să le urce pe scenă, cântate ori spuse. Vă daţi seama, când o actriţă ca Delia Nartea îţi propune aşa ceva, este aproape imposibil de rezistat. M-am pus pe treabă. Întâmplarea face că, în acea primăvară (am spus că trecuseră multe luni de la episodul de pe plajă), a fost o săptămână în care a plouat fără oprire. Am stat şi am ascultat ploaia. În cinci zile aveam aproape toate versurile necesare spectacolului…
Reporter: – Bine, dar spuneţi că lucrurile astea s-au întâmplat acum 11-12 ani. Spectacolul a apărut abia pe 24 februarie 2015. De unde un asemenea decalaj?
Sebastian Grama: – Viaţa.
Reporter: – Am înţeles. În felul acesta, mi-aţi răspuns şi la următoarea întrebare pe care o pregăteam. De unde şi până unde o astfel de colaborare între un filosof şi o actriţă? Ar fi ceva de adăugat la cele spuse până acum?
Sebastian Grama: – Oricum, Delia s-a gândit de multă vreme să pună pe scenă un buchet de emoţie legând poezia şi muzica. Am avut noroc să fiu în vecinătate într-unul dintre momentele în care a spus-o. Mă rog, în două. Două mii. Sau cuvinte. Fix două.
(Râsete).
Reporter: – Cum sunteţi perceput, totuşi, ca profesor de filosofie, atunci când apăreţi pe afişul unui spectacol ca poet?
Sebastian Grama: – Cum sunt perceput nu prea pot să ştiu. Momentan, nu am primit ameninţări. (Râsete). Cred că şi filosofia şi poezia sunt suficient de indulgente cu oamenii care le dau târcoale şi că, prin urmare, accesele de ubicuitate nu supără excesiv. În fond, cam toată lumea comite versuri la un moment dat. Privilegiul alor mele a fost că au întâlnit-o pe Delia Nartea, care le-a împrumutat graţia şi forţa ei pentru a le face capabile să stea pe scenă.
Reporter: – Şi totuşi filosofia are renumele unei discipline extrem de serioase, pe când scena înseamnă joc.
Sebastian Grama: – La biserică şi la tribunal sunt domni care poartă un fel de rochii şi care nu pot fi suspectaţi de neseriozitate.
Reporter: – Speraţi ceva anume de la “Două cuvinte”?
Sebastian Grama: – Mai mult decât faptul că sunt spuse pe scenă de o artistă ca Delia Nartea?!… Nu. Pentru mine, cel puţin, nu. Spectacolul mi s-a părut o bijuterie, dar aceasta i se datorează în primul rând ei, iar apoi formidabililor muzicieni pe care i-a chemat.
Reporter: – Chiar nu contează textul?
Sebastian Grama: – Şi textul, aşa cum spuneam înainte, i se datorează, mai mult sau mai puţin mijlocit, tot Deliei. Ea l-a dorit, l-a cerut. Eu i l-am oferit. M-am bucurat de privilegiu.
Reporter: – Un cuvânt până să ne terminăm cafelele?
Sebastian Grama: – Mai degrabă “Două Cuvinte”. (Râsete). Pot să vorbesc despre următoarea mea carte?
(Râsete).
Reporter: – Aş prefera, acum, să rămânem la spectacol. Dacă vreţi, în curând putem avea şi o discuţie dedicată special cărţii.
Sebastian Grama: – Da, subiectele sunt mult mai legate decât s-ar crede.
Reporter: – Pregătiţi o carte de poezie?
Sebastian Grama: – Nu: de filosofie. Tocmai.
Reporter: – Deci “Două cuvinte” e un spectacol filosofic?
Sebastian Grama: – Doamne fereşte! E de dragoste.
Reporter: – Ne puteţi lămuri?
Sebastian Grama: – Nu cred. De aceea am scris cartea.
(Râsete).
Reporter: – Bun, deci, cele două cuvinte de final?
Sebastian Grama: – Sunt multe variante. Încerc: “Delia Nartea”, “Două Cuvinte”, cele care rimează cu “… esc”, “pe curând”… A, mai rimează şi “vă mulţumesc”.
Reporter: – Am şi eu două: “şi eu”.
Reporterestru
