Plan de dezvoltare peisagistică a sectorului 6.

Plan de dezvoltare peisagistică a sectorului 6. În spatele blocului exista, pe partea stângă un loc de joacă pentru copii. S-a mai făcut unul pe partea dreaptă. Distanţa dintre blocuri nu-i mai mare de 30 de metri. Vor avea copiii unde să se joace, asta nu-i rău, mi-am zis!. Doar că seduşi de noile tehnologii, ţinuţi în casă de multiplele aspecte ale fricii părinţilor, de întrecerea tot mai acerbă în care succesul şi competiţia au devenit noţiuni de prim rang – încă chiar de… la naştere-, copiii nu mai au copilărie. Aseară, peste programul de ştiri de la televizor am auzit urlete şi bufnituri înfundate în faţa blocului. Am renunţat la sunet şi mi-am îndreptat atenţia asupra a ceea ce se întâmpla afară. Disputa era pe locurile de parcare. „Nenorocitul de Grigore” era subiectul principal în această poveste. Dar, în acest cartier, ca niciunde, am văzut zeci de ştergătoare ridicate la maşini (să mă credeţi, pe cuvânt, că nici nu ştiam că e formă de „revoltă”), zeci de bilete lăsate pe parbriz, şi oameni din provincie care căutau capii de cap, după sărbătorile de iarnă, proprietarii maşinilor care i-au blocat.
În opinia mea avem nevoie de un plan urbanistic general (nu pe sectoare!) în care acest oraş să fie privit ca un organism viu, în care „venele” oraşului se leagă între ele şi îl fac să trăiască, Da! Privesc oraşul (ca entitate metafizică) ca pe un om! Şi acest oraş e în moarte clinică. Ne preocupă mai degrabă – prin planuri peisagistice – cum să coafăm defunctul sector 2, 5, sector 6 ca să pozeze în morţi vii. Or, nu asta-i soluţia! Şi dacă am avea locuri de parcare, Grigore n-ar mai fi un nenorocit. Ar avea şi adolescenţii unde să se joace, căci nu le-ar fi fost desfiinţat terenul de fotbal din spatele Liceului Lovinescu (pavat cu asfalt nou şi bune intenţii). Şi poate am da o şansă ideii de comunitate. Şi ne-am aminti că în viaţă ne îmbracă multe piei (Hundertwasser), chiar şi atunci când noi nu alegem să le îmbrăcăm, pieile astea ne-ar proteja!