Până la urmă, de ce ar avea jurnaliștii dreptul de a face mișto de oameni? Parcă jurnalismul era despre altceva. Sau nu? Ce interes public servea caricatura în care Iisus îl futea în cur pe Dumnezeu, iar Sfântul Duh îl futea în cur pe Iisus? Putem pune în discuție orice, nu asta este problema. Dar nu o astfel de caricatură poate duce la o discuție serioasă despre locul religiei în societățile moderne.
O astfel de caricatură nu face decât să nască resentimente și să blocheze …dialogul. Are și provocarea limitele ei. Iar când o întreagă generație trece printr-o criză identitară, și caută răspunsuri nu în zona rațiunii, ci în zona spiritualității de natură religioasă, astfel de abordări sunt echivalentul plimbatului cu lumânarea aprinsă printre butoaiele cu praf de pușcă. Mai devreme sau mai târziu ai parte de un foc de artificii.
Orice acțiune naște o reacțiune. În mecanica solidului știi la ce să te aștepți. În mecanica sufletească orice reacție este posibilă. Asta nu scuză fapta abominabilă a celor doi demenți. Dar trebuie să ducă la o dezbatere cât mai serioasă despre starea jurnalismului, azi, și despre responsabilitatea jurnalistului. Nu există subiect tabu. Dar există abordări care pot face mai mult rău decât bine. Provocarea poate aduce avantaje pe termen scurt, dar pe termen mediu și lung distruge credibilitatea actului jurnalistic. Mai mult, erodează libertatea de expresie, dreptul la liberă exprimare.
Vom trage vreo lecție din evenimentele de la Paris? Ar fi trist ca singura lecție să fie cea dată de frică, și să se instaureze un soi de auto-cenzură, spre bucuria celorlalți dușmani ai presei, care nu sunt nici puțini, nici slabi. Poate că lecția ar fi renunțarea la abordările tabloidale, teribiliste, în favoarea jurnalismului de calitate, implicat social, apărător al valorilor democratice și respectuos cu demnitatea umană. Dar ce știu eu?
