Iar despre salariul minim. Să zicem că l-am desființa. Să vedem, ce s-ar întâmpla? Cererea trebuie să se pupe cu oferta și pe piața muncii, nu? Dacă România ar fi izolată de piața comună europeană a muncii, dacă românii nu ar putea circula liber, poate că aceia care vor să se angajeze ar accepta ORICE salariu, indiferent cât de precară sau de bună ar fi pregătirea lor profesională. Dar cum România nu e izolată, chiar și cel care sapă șanțuri sau culege căpșuni își va găsi un loc de muncă mult mai bine plătit pe piața europeană a muncii. Și care ar fi consecința pentru angajatori? O lipsă cronică a forței de muncă. Ce va duce, inevitabil, la creșterea costurilor cu munca, pentru că vor trebui să-și plătească mai bine angajații, dispuși și ei să riște plecarea spre zări mai senine. Să nu ne amăgim: chiar dacă pe alte piețe angajatorii vor forța scăderea salariilor, oricum ele vor fi mult mai mari decât în România. În plus nu pot risca scăderea sub o anumită limită, pentru că scăderea generală a puterii de cumpărare este periculoasă pentru afacerile lor.
Cei care mizează pe faptul că foamea îi va obliga pe români să accepte orice salariu sunt idioți. Nu vor obține decât o accelerare a emigrației din motive economice și o creștere a costurilor cu munca. Iar povestea cu ”productivitatea” nu prea mai stă în picioare, în actuala structură a economiei. Nu poți crește la infinit productivitatea. există limite fizice, și limite tehnologice. Nu e departe momentul în care costurile creșterii productivității vor depăși beneficiile. Și atunci ce vom face?
