Actorul Valentin Teodosiu povestește, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, despre Bucureștiul copilăriei sale, care era ”excepțional”, și recunoaște că nu s-ar muta în altă parte, chiar dacă acum nu mai are aceeași emoție legată de acest loc.
Printre loviturile de baros și zgomotele făcute de muncitorii care pregătesc Teatrul de Comedie pentru noua stagiune, actorul spune că și-ar dori ca totul să se schimbe în București. ”Mi-ar face o mare plăcere să se schimbe totul, să revenim, dacă nu la ce a fost, pentru că nu se poate, vorbesc de liniște și de bucuria pe care o aveau oamenii — oamenii treceau pe Calea Victoriei, prin centru, se salutau, zâmbeau, te recunoșteau, se cunoșteau”, afirmă actorul.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă Bucureștiul pentru dumneavoastră?
Valentin Teodosiu: Înseamnă 17 septembrie 1953, că despre asta vorbim. Înainte nu pot să spun decât că a murit Stalin. Puțin înainte să mă nasc eu. Probabil că există niște succesiuni. Înseamnă Bucureștiul copilăriei mele, înseamnă Calea Plevnei 153, înseamnă Hipodromul Regal, unde, în fiecare duminică, erau curse de cai cu obstacole — parcă îl aud acum pe cel care anunța din chioșc, unde era juriul, unde se dădeau notele: „Vasile Pinciu, patru puncte penalizare!”, „Zero puncte penalizare!”. Toată ziua eram în hipodrom, acum nu se mai poate merge acolo, nu știu ce se întâmplă, dar nu se întâmplă nimic că nu s-au terminat nici construcțiile…
Înseamnă Școala Generală 153 din Calea Plevnei, lângă biserica mare de acolo, înseamnă clasele I-VIII (…) și înseamnă în clasa a VIII-a prima legătură cu teatrul. Am făcut un montaj literar-artistic care a luat premiul I pe țară. Era o carte mare de istorie — am scris despre asta și în cartea mea „Un clovn pentru eternitate”, am povestit toate lucrurile acestea, o carte de mare succes pentru care vreau să scot și ediția a II-a revăzută și adăugită — și ne-am trezit că ieșeam dintr-o carte mare de lemn pe care scria Istoria României și de acolo ieșeau toate personajele.
Eu atunci am început cu două roluri, mi-au dat să joc pe Alexandru Ioan Cuza și pe voievodul Gelu. Întâi apăream în Gelu, cu o perucă de la Teatrul Național sau de la Operă, nu știu de unde erau costumele. Important e că machiorul era celebrul machior Jean Romaniță, nenea Jean Romaniță de la Teatrul Național, cel mai mare machior al teatrului românesc, un bătrânel simpatic. Noi n-am știut, ne-am dus, ne-am îmbrăcat în costume și a început să ne machieze. Nu aveam oglinzi, că nu erau oglinzi de machiaj acolo, la școală, în sala de spectacol, nici nu mai știu unde am jucat, dar cred că la Turturele, la Casa de Cultură a sectorului 3, și, când am ieșit și ne-am văzut, ne-au lăsat pe toți să ne vedem, l-am văzut pe Ștefan cel Mare, pe Mircea cel Bătrân. Bă, zic, cine-i ăsta?, că nu știam cine e. Numai după personaj, dacă ne aduceam aminte din repetiții, ne dădeam seama cine era. Fabulos, fabulos, ne-a fascinat machiajul lui nenea Jean Romaniță și așa m-a luat „orbu”.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Cum arăta Bucureștiul atunci, în perioada copilăriei, față de cel de acum?
Valentin Teodosiu: Era excepțional! Era Grădina Botanică foarte aproape, mergeam mereu acolo, era hipodromul, nu erau atâtea mașini, erau flori peste tot, se putea trece peste cheiul Dâmboviței — că la un moment dat a fost blocat spre Cotroceni, pentru că fostul dictator voia (…) să închidă și să-și facă din Grădina Botanică grădina Palatului Cotroceni. N-a apucat. Deci, s-a desființat podul acela — eram toată ziua în Dâmbovița, care era mizerabilă, dar noi ne bucuram, săream, înotam, la un moment dat au scăpat niște pești imenși, de undeva, de la Grozăvești, și erau aliniați și îi luau cu mâna și îi aruncau de marginea râului. Grozav! Pentru copilărie e grozav. Era o plăcere. Făceam sport, am făcut multe sporturi, am făcut volei, am făcut baschet. La Cotroceni, chiar unde stăteam eu, vizavi de hipodromul Cotroceni, era Clubul 303 al Politehnicii și acolo făceam antrenamentul de baschet. În clasa a XI-a eram rezervă la Poli București, la Rusu Stela. Am făcut și la Steaua și am intrat la teatru. Era liniștit, era plăcut, Cișmigiul era frumos, nu-ți era teamă că te violează cineva, că îți ia copiii, că apar tot felul de nenorociți, de crime, de jafuri, îți smulge lanțul de la gât, îți iau gențile. Probabil că se întâmplau lucrurile astea și atunci, dar, nefiind discutate în presă, nici nu știam că există așa ceva.
AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la București?
Valentin Teodosiu: Îmi pare rău că este locuit! Îmi place că în continuare s-au făcut lucruri frumoase, s-au făcut zone, s-au modernizat… Iată Centrul Istoric care este plin de seringi și găsești pliculețe sau biluțe, nu știu cum le spune că eu nu am luat din astea, deci nu trebuie să te mai duci la dracu în praznic, să te ferești. Nu, le iei aici, noaptea, pe la 2,00, dacă vrei, dacă nu, nu. E plăcut un centru pietonal, cum vor să facă tot centrul Bucureștiului. Deci dacă vreau să trec spre Snagov sau spre Guvern, încolo, plătesc. Mi se pare ok.
AGERPRES: Ar fi un lucru mai bun…
Valentin Teodosiu: Se vorbește, se vehiculează. Iată Calea Victoriei arată… ca dracu. Adică, două piste de bicicliști și două mașini intră. Nu știi pe care să nu-l omori. Să nu-l zgârii pe ăla din stânga sau să nu parchezi pe trecerea de bicicliști. Trotuar atâta pentru cine? Unde parchează lumea ca să facă plimbările pe vechiul pod Mogoșoaia, la chinezesc, acolo, în ieșirea din Calea Victoriei, pe Lemnea? Cine se plimbă pe atâta ca să-mi faci atâta trotuar? Nu-i ok! Degeaba arată bine dacă nu este și folositor. Este ok să faci piste pentru bicicliști ca toată lumea, dar la atâta circulație să reduci, de unde să circula pe patru benzi, acum se circulă pe două, mi se pare puțin aiurea. Ne vom obișnui cu toate, și cu sensurile interzise, și cu rondurile. Te înveți că nu-i o problemă, dar să însemne ceva, să elibereze ceva, să se fluidizeze ceva. Eu nu o mai iau pe Calea Victoriei. Înainte o luam numai pe Calea Victoriei ca să scap de înghesuiala de dincolo. Acum nu o mai iau pe acolo.
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să vă mutați din București?
Valentin Teodosiu: Nu. Fiind bucureștean, nu. Probabil că este foarte greu de suportat pentru cei care nu sunt bucureșteni și am atâția colegi care sunt stresați, nu le-a plăcut niciodată, le place acasă la ei, în alte orașe din provincie care sunt mai liniștite. Este circulația asta absolut nebună care va începe acum (…), odată cu școala. Îmi era dor de aglomerație, de înjurături… e frumos.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe orașe ale lumii. V-a rămas vreunul la suflet?
Valentin Teodosiu: Multe. Începând cu cel mai mare bulevard din lume și cel lung, în Buenos Aires, Paris-ul, deși este și ăla imposibil de umblat cu mașinile pe acolo, noroc că nu mergem cu avioanele, pe sus încă se mai poate. Mi-a plăcut Londra foarte mult și nu neapărat Londra, cât un orășel unde am fost cu „Romeo și Julieta” al Cătălinei Buzoianu când am terminat Institutul în 1978 și a făcut această producție cu Adrian Pintea, cu Mariana Buruiană, cu Răzvan Vasilescu, cu mine, cu Șerban Ionescu. Un spectacol excepțional! Eu cred că era cel mai bun spectacol al ei făcut în 15 zile. Și acolo am fost la National Student Drama Festival, deci era național, dar pentru că nu ni s-a dat aprobare să mergem la Glasgow, ni s-a aprobat aici și am fost în afara concursului, cum ar veni. Era concurs de teatru studențesc național. Dar a fost ok, pentru că am luat legătură, în anul ’78, și cu curentul punk, care atunci apărea, am stat de vorbă și cu doi chelioși, cu inel prin urechi, și nu mi s-a părut ceva fioros — erau foarte civilizați, văzuseră toată lumea, mergeau în toate marile orașe în care aveau loc spectacole, inclusiv în Europa. La un moment dat, în timpul vizionării unui spectacol australian, am fost întrerupți (…) de acești doi punk-iști care au intrat și au început să saboteze spectacolul, să urle… (…) Eu am vrut să mă ridic și să-i omor, dar mi-au spus ceilalți: „Stați liniștit, că le trece. Sunt provocări”. Am stat liniștit, au plecat, s-a reluat spectacolul, și-au văzut de treaba lor spectatorii ca și cum n-ar fi fost nimic. A fost un șoc pentru mine.
Nu se mai poate face acest lucru, nici măcar la festivalurile din România, să stăm pe toată perioada festivalurilor să vedem toate spectacolele din țară, din străinătate, nu putem pentru că nu sunt bani pentru asta. Venim, jucăm, plecăm.
AGERPRES: Nu este cel mai plăcut mod de a participa într-un festival.
Valentin Teodosiu: Nu-i ok. Se fac, iată, în Sibiu, în Cluj, în București, festivaluri de teatru, de jazz, de tot felul. Nu poți să ai liniștea și condițiile necesare. Nu mai putem face deplasări cu spectacolele teatrului pentru că totul costă. De când ai ieșit pe ușă totul costă. Impresarul nu poate să suporte cheltuielile, să ducă o trupă. Uite, de pildă, dacă mergem cu „Revizorul”, care are mare succes, o trupă mai mare vorbesc, de douăzeci și ceva de oameni, pentru că trebuie să-i plătească pe toți, trebuie TIR-ul, trebuie hotelul, mâncarea, cazarea, toate. E greu. Formule, dacă ar interesa pe cineva cultura, s-ar găsi, dar cum nu interesează, pentru că nu este un os de ros, ne așteaptă, și nu atât pe mine, cât pe cei care vin din urmă, ne așteaptă un București frumos, cu teatre de proiecte.
AGERPRES: Sunt bune și teatrele de proiecte.
Valentin Teodosiu: Păi da, dar nu toate, pentru că nicăieri în lume un teatru nu poate trăi nesubvenționat de primărie.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?
Valentin Teodosiu: Totul. Mi-ar face o mare plăcere să se schimbe totul, să revenim, dacă nu la ce a fost, pentru că nu se poate, vorbesc de liniște și de bucuria pe care o aveau oamenii — oamenii treceau pe Calea Victoriei, prin centru, se salutau, zâmbeau, te recunoșteau, se cunoșteau. Acum toți merg cu capul în pământ. Trăiesc din nou marea mirare pe care am trăit-o — am fost în America de trei ori — în 2002 când am fost ultima oară, la New York, patru din șase oameni vorbeau singuri. De diferite vârste, nu neapărat cei atacați mental. Nu, nu, nu, tineri, copii, bătrâni, vorbeau singuri, și ziceam ‘ia uite bă, ce înseamnă America asta, nebunia asta!’. Iată că și la noi se întâmplă la fel. Nimeni nu mai are zâmbetul, bucuria de a vedea o rochie, un costum de seară, nu mai vorbesc de teatru, unde mai au puțin și vin dezbrăcați. Înainte, când se venea, se îmbrăcau curat și am trăit această bucurie la Teatrul Nottara, unde am fost 27 de ani până să vin aici, la Comedie, acum 12 ani, când tinerii începuseră să vină la teatru — și vin și acum — și chiar se spălau și veneau mai curăței: „Am venit și noi în seara asta să vedem ‘Așteptându-l pe Godot’, maestre! Am venit să vedem pe Beckett!”. Era chiar o surpriză plăcută.
Acum, când ies 700 de actori pe an, au unde să se ducă, ai de ales. Cârciumi, teatre, subsoluri, poduri, cred că și prin spitale sau aziluri se poate juca, oriunde, pentru că tinerii nu au ce face, aici nu se poate pătrunde, într-un teatru profesionist, pentru că organigrama este aceeași de acum 45 de ani. Noi ieșeam șapte, ei ies 700. Ei știu că trebuie să vină de dimineața aici, dacă vor să joace, să trăiască, trebuie să dea audiții ca să reușească să prindă un rol care să-i lanseze pentru film, televiziune sau alte chestii, dar trebuie să facă și altceva pentru că altfel nu pot trăi. Este o luptă nebună care isterizează Bucureștiul, care este și așa bătrân, are 555 de ani.
AGERPRES: Care este locul dumneavoastră preferat din București?
Valentin Teodosiu: Locul meu preferat este la mine acasă, la Piața Timpuri Noi, pe Calea Văcărești, la mine la căsuța de la țară, o căsuță de vacanță, undeva prin Moara Vlăsiei, pe lângă București, și la teatru. Încă avem bucuria, noi, la Teatrul de Comedie, și în alte teatre se mai întâmplă, nu știu dacă la toate, avem bucuria sălilor pline și a biletelor vândute de cum se pun în vânzare, ceea ce este plăcut și oricum rămâne cea mai ieftină distracție, că nu stai la cârciumă trei ore cu 30 de lei. Te întreabă ‘mai doriți ceva?’, dacă nu, haideți…
AGERPRES: De ce ar trebui să viziteze străinii Bucureștiul?
Valentin Teodosiu: Pentru că așa ceva nu au văzut nicăieri. Deci, trebuie văzut acum, că nu o să mai vedeți și nu s-a văzut nicăieri în lume asemenea oraș înfloritor, isteric, cu lupte politice interne și externe, cu granițe, cu convoaie umanitare, cu seriale — se reia acum din toamnă „Suleyman Magnificul”—, cu știrile de la ora 5,00, unde te uiți, numai crime și omoruri, e o plăcere să te plimbi prin București (râde). Da, nu chiar așa. E frumos, vin să vadă, sunt aduși turiștii, lăsați să umble prin centru, ați văzut la meciuri ce frumos este. Vin aici, cântă, beau, urlă, se distrează. Începe Bucureștiul nostru vechi să arate și el ca toate marile metropole ale lumii, adică plin cu de toate.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Dacă ar fi să alegeți între Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi, pe care l-ați alege?
Valentin Teodosiu: Pe cel de altădată, evident. Nici nu se pune problema.
AGERPRES: De ce?
Valentin Teodosiu: Poate chiar Micul Paris, în care nu știu dacă se trăia mai bine, dar știu că se putea merge seară de seară la o cârciumioară, să o asculți pe Maria Tănase, să asculți mari lăutari, nu lăutarii de astăzi, maneliștii de astăzi. A fost perioada aceea scurtă. Cuiva i-a picat la limba română, la admiterea la liceu, scriitorii din perioada interbelică și băiatul a întrebat: „Care perioadă interbelică? Dintre Primul și al Doilea Război Mondial sau dintre al Doilea și al treilea război mondial?”. Așa că perioada interbelică cred că era ușor relaxată după marea criză, după război, până în război era chiar Micul Paris. Oamenii umblau în frac pe stradă, în smoching, cu pălării și bastoane, își etalau toalete pe Calea Victoriei unde treceau trei mașini în două ore.
AGERPRES: Care este amintirea dumneavoastră cea mai dragă legată de București?
Valentin Teodosiu: Am multe amintiri dragi. Ce să spun? Legat de București să găsim ceva simbolic, interesant… Știrile circulau cu o viteză fabuloasă și pe vremea aceea, deși nu era internet. Eu, când am dat la Institut, aici, am fost ultima generație cu Institutul de la Bulandra, din Schitu Măgureanu, după două zile am aflat că am intrat, că era o mare de oameni, eram 300 pe un loc, am reușit să văd, nu știam dacă am intrat sau nu, pentru că nu vedeam linia roșie, și văzând atâtea medii mari am zis: „bă, n-am intrat, că sunt prea multe medii mari”. Cea mai mare medie a fost 10 și cea mai mică 7,50. Erau șapte de 7,50, nu se mai terminau. (…) Mă rog, am aflat că am intrat, m-am suit în troleibuzul 92 și m-am dus în Balta Albă — atunci locuiam în Balta Albă. Când am coborât din troleibuz, deși nu erau mobile și nu era internet, un vecin mi-a spus: „Felicitări! Am auzit că ai intrat la Institut!”. Am rămas interzis pentru că — cât putea să facă troleibuzul de aici până în Balta Albă, 20 — 25 de minute! Dacă avea pană două zile, dar nu contează — ăla aflase, știa că am intrat. Cum? Nu știu. Probabil cu fisele de 25 de bani cu care suna pe fix și spunea „A intrat băiatul lui Teodosiu!”.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine?
Valentin Teodosiu: La mulți, mulți ani! Și cea mai mare bucurie ar fi să dispară noțiunea de „buline roșii” de pe blocurile din centrul orașului, pentru că ferească bunul Dumnezeu de o zgâlțâire mai puternică, nu foarte puternică, 80% din centru cade, pentru că toți edilii noștri, după ce se întâmplă un cutremur de 4-5-6 grade, trec pe Magheru, repede, să vadă a căzut sau n-a căzut. Nu așa! Trebuie găsită o soluție, trebuie conservată istoria, fiindcă se poate conserva. Costă foarte mult, dar pe rând, cum se spune. Se pot conserva blocuri, clădiri, nu să le dăm foc ca să le cumpărăm pe doi lei și să ne facem o prăvălie sau să facem o firmă. Nu așa! Ele pot fi conservate, sunt frumoase. Casele vechi sunt extraordinare! Sunt atâtea case care au rămas dărăpănate. Eu mi-aș lua zece să le refac cu banii pe care-i câștig din voice-over, din teatru și din film. Câte o clanță, câte o ușă, câte o broască. Mi-aș dori să fie conservat și să existe un echilibru între zona veche și zona nouă, Centrul Vechi și Centrul Nou, ca în toată lumea. Nu poți să faci un bloc de 20 de etaje din sticlă lângă o biserică pe care nu mai poți să-l dai jos fiindcă a costat enorm sau să faci baruri din clădiri care pot fi monumente istorice. Asta mi-aș dori. (…) La mulți ani! La mulți ani și liniște și inimă bună, pentru că până la urmă merită să avem grijă fiecare de Bucureștiul nostru într-un fel sau altul, măcar să nu mai aruncăm pe jos și tot este un câștig.
sursa-http://www.agerpres.ro/
