Bucureștiul atrage pentru că are un soi de vervă care înlătură orice reticență, adică oamenii devin foarte volubili, foarte deschiși, afirmă actrița Medeea Marinescu, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.
Aceasta vorbește în interviu despre lucrurile care o leagă de oraș și recunoaște că cea mai dragă amintire a ei păstrează un parfum aparte. ”E parfumul copilăriei din strada Parfumului”, spune actrița.
Pentru ea, Bucureștiul înseamnă, în primul rând, acasă. ”Bucureștiul, pentru că m-am născut aici, este un oraș pe care nu-mi dau voie să nu-l iubesc, dar trebuie să recunosc că sunt multe lucruri care mă întristează în el”, se destăinuie Medeea Marinescu.
AGERPRES: Sunteți născută în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră orașul București?
Medeea Marinescu: București este acasă, în primul rând. Sunt legată fundamental de orașul acesta, pentru că aici am văzut lumina zilei, aici am copilărit, aici am mers prima dată la școală, aici am terminat școala, aici am avut primul angajament într-un teatru și aici mi-am întemeiat o familie. Bucureștiul, pentru că m-am născut aici, este un oraș pe care nu-mi dau voie să nu-l iubesc, dar trebuie să recunosc că sunt multe lucruri care mă întristează în el. Adică, de multe ori mi-am pus problema că poate aș fi, nu știu dacă mai fericită, dar mai liniștită într-un alt loc decât într-un București al anilor 2000 mult prea haotic și mult prea agitat.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei?
Medeea Marinescu: Acum toți avem nostalgia copilăriei, în primul rând, și de aceea ea se confundă, de cele mai multe ori, cu locurile unde ai copilărit. Sunt poate copii care au trăit undeva, într-un colț de țară, uitat de lume, și lor li s-a părut raiul pe pământ, pentru că acolo și-au trăit copilăria, care este frumoasă oricum. În anii ’70-’80, Bucureștiul nu mai era demult Micul Paris, numai că eu, nu m-am născut acolo, dar de foarte mică, de când am început să am amintiri, am trăit într-un cartier care era încărcat de istorie, încărcat de poezie și încărcat de parfum — se și numea strada pe care stăteam și se numește în continuare, pentru că există, strada Parfumului. Este în celebrul cartier evreiesc din București, foarte aproape de Calea Călărași și foarte aproape de celebra Cruce de Piatră, monument istoric devenit între timp un stigmat al Bucureștiului interbelic.
Acolo, acele case, toată zona în care am copilărit, toate străduțele pe care m-am jucat aveau foarte mult bun gust, aveau poezie, se vedea că erau ca niște doamne elegante ajunse în sărăcie și decrepitudine, dar le puteai zări încă noblețea și eleganța. Sigur că vechii proprietari plecaseră de mult în străinătate sau muriseră și locurile fuseseră ocupate de oameni mai mult sau mai puțin potriviți acelui loc sau care erau în stare să înțeleagă, așa încât era o combinație foarte, cum să zic, foarte interesantă și care avea și ea farmec, de artiști și țigani. Trebuie să zic, da, da, foarte mulți artiști încă mai stau acolo, oameni de cultură, ca Silvia Cherim, actrița Florina Cercel, Trixi Abramovici, până a plecat, Francisc Munteanu, regizorul, era vecinul nostru, stătea în fața casei, casa lui era în fața casei noastre, Adina Cezar, coregrafa, adică foarte, foarte multă lume, și, sigur, amestecându-ne cu familii gălăgioase și foarte colorate, care nu înțelegeau exact valoarea caselor în care stăteau cu chirie.
Și casele acelea, în 1989, ajunseseră într-o ruină, aproape să cadă. Eu am învățat, mă întorc puțin, la Școala „Barbu Ștefănescu Delavrancea”, care era iarăși încărcată de istorie, o școală de muzică ce a fost la un moment dat acaparată în mod total abuziv de marii rechini imobiliari. Era și casa unui boier, prieten cu George Enescu, o casă boierească pe Lucaci nr. 5, din care acum nu putem vedea decât niște tăblii mizere, care vor să ascundă, probabil, o nouă construcție ce se ridică. Acesta era Bucureștiul în care eu am crescut. Sigur, era deja un București în care nu mai exista lumină, în care gropile începeau să-și facă loc, era un loc în care se întrista, dar primăverile, când copacii înfloreau, când mirosea puternic a tei pe străzi, îmbrăcau acel oraș și acel cartier care fusese categoric, cândva, demn să poarte numele de Micul Paris, absolut.
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Ce vă place acum la București? Există ceva care să vă atragă în mod special?
Medeea Marinescu: Îmi place că este un oraș, față de alte orașe ale țării, este un oraș în care se întâmplă tot timpul ceva, ceea ce nu-i puțin lucru. De fapt, asta ar trebui să fie o calitate a tuturor marilor orașe. Sigur că se întâmplă câte ceva tot timpul la Paris, la Roma, la Londra. E, uite că se întâmplă și în Bucureștiul nostru ceva, tot timpul, și mai ales se întâmplă spectacole de teatru, de muzică, de jazz, dacă vrei să faci ceva într-o seară în București ai unde ieși, au apărut foarte multe și variate, foarte variate locuri — bistrouri, bărulețe — în care oamenii să poată conversa, în care să poată socializa, și sunt unele chiar de foarte mult bun gust și asta îmi place la București și mă tentează să ies seara, deși nu prea am timp fiindcă de cele mai multe ori joc, dar în București se poate ieși seara, este o viață efervescentă și asta e bine.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet?
Medeea Marinescu: Categoric Parisul. Da, sunt probabil destul de clișeistică în afirmația asta, dar da, Parisul este un oraș în care nu ai cum să te plictisești niciodată. Are o singură hibă: în Paris când mergi este bine să fii îndrăgostit. Nu că n-aș fi fost de fiecare dată când am mers acolo, dar mi s-a întâmplat, de exemplu, când eram în perioada filmărilor și aveam niște zile libere, ca soțul meu să fie la București, cu copilul, care era foarte mic, nu a putut să stea prea mult cu mine la Paris și, recunosc, că Parisul devenea mai gri. Când ești singur la Paris nu este atât de bine. Da, poate că ar fi Parisul și apoi Veneția. Sunt orașele care mă fascinează și în care m-aș întoarce oricând, fie și pentru o zi.
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Dacă ar fi să vă mutați din București ați alege unul dintre aceste două orașe sau …
Medeea Marinescu: În mod paradoxal nu cred că aș alege un oraș mare și agitat. Sigur că viața mea și a familiei mele, a soțului meu, pentru că lucrăm în aceeași branșă, viața noastră este foarte agitată și de multe ori ne-am pus problema, am stat să ne gândim și avem prieteni care au ales să trăiască în afara Bucureștiului sau în orașe mai mici, cum este Sibiu, Brașov, au ales să trăiască acolo. Ne-am pus și noi problema asta. Nu știu dacă am rezista, este ca și cum ai schimba habitatul unui pește care trăiește toată viața într-o apă curgătoare și îl muți într-un lac, într-o apă stătătoare. S-ar putea să nu-i fie bine. Deci m-am gândit. Poate că ne-ar plăcea un oraș mic, cochet, dar puțin mai liniștit, pentru că dacă este ceva care mă deranjează la București acestea sunt agitația și haosul absolut obositoare, chinuitoare. La un moment dat devine chinuitor să trăiești în București.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?
Medeea Marinescu: Oamenii necivilizați. Oamenii necivilizați nu au ce căuta în orașe mari. Este adevărat, și Parisul are zona lui mai murdară sau hai să-i spun necivilizată, dar, în orice caz, forța civilizației este mai puternică decât cea a necivilizației și atunci o suporți mai ușor. Sigur că putem vorbi la nivel arhitectural de Bucureștiul care este destul de amestecat, destul de amalgamat, din păcate, după ’90 au răsărit și construcții urâte și case urâte, acum nu vreau să vorbesc cu păcat, pentru că am arhitecți în familie și casa în care stau este construită de unchiul meu care este arhitect, dar, din păcate, am văzut după ’90, am avut ocazia să intru în case cu pretenții, prost gândite și sigur că Bucureștiul ar avea de schimbat și la nivel de fațadă. Nu este extrem de grav, am văzut orașe care o duc mai prost din punctul acesta de vedere. Din fericire, avem atâtea spații verzi care îmbracă frumos Bucureștiul, din fericire, avem atâtea clădiri impozante, poate nu toate puse la fel de bine în valoare, dar care iau fața, ceea ce e bine, ele încă există. Uite, s-a născut, poate, un Lipscani care este colorat, care începe să prindă culoare, ca și Cartierul Latin din Paris, începe să semene într-un fel, dar, din păcate, sunt semnele comunismului pe care nu știu cum le vom putea schimba. Dincolo de asta, lăsând în grija arhitecților sau oamenilor care sunt mult mai bine pregătiți și mai în măsură decât mine să dea idei, vă spun că Bucureștiul suferă din lipsă de civilizație. Sigur că au venit de pretutindeni oameni, s-au aciuat pe aici, au făcut mici sau mai mari afaceri, dar n-au reușit să devină cetățeni ai unei capitale europene. Nu, sunt de un provincialism și de un primitivism care câteodată mă agresează.
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de astăzi. Ce ați alege și de ce?
Medeea Marinescu: Aș alege Bucureștii de mâine pentru că ce a fost nu mai pot schimba, cu ce este mă lupt și la ce va fi pot spera, pentru că băiatul meu are cinci ani și începe să învețe Bucureștiul, încep să-i arăt Bucureștiul. Băiatul meu, la două luni, (…) când filmam în regiunea Ile-de-France, aproape de Paris, pe valea Loarei, acolo unde încep marile castele, pornind cu Versailles și după aceea mergând departe, spre Chenonceau și Chambord, și așa mai departe, tatăl lui îl lua într-un săculeț aici, în față, pe piept, și el dormea, și mergeam prin acele palate și vorbeam și îmi dădeam seama că Luca cu siguranță nu-și va aminti nimic din minunile pe care le vedea sau nu le vedea atunci, dar speram că ceva din frumusețea aceea, din aerul acelei lumi, care s-a păstrat frumos în Franța, vor rămâne impregnate într-un subconștient undeva. Așa că sigur că îmi doresc pentru Luca, băiatul meu, să crească într-un București elegant, într-un București în care să nu-i fie frică să iasă pe stradă, într-un București în care să aibă ce vedea cu adevărat, în care să se simtă bine, și sigur că-l duc în zonele care eu știu deja că există, îl duc, îl plimb pe acolo, îi arăt, dar sper că Bucureștiul acela va înflori. Probabil că sunt perioade ciclice, probabil că după groapa aceea de 50 de ani începem să ne ridicăm. Uite că au trecut deja aproape 25 de ani, începem să ne ridicăm și să ajungem din nou într-un București pe care noi nu l-am prins, dar despre care am citit sau l-am văzut în fotografii, despre un București interbelic, al eleganței și al bunului gust.
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Bucureștiul a început să fie vizitat din ce în ce mai mult de străini. De ce ar iubi ei Bucureștiul?
Medeea Marinescu: Din câte știu eu până acum, străinii iubesc Bucureștiul pentru că este foarte activ, are o viață, mai ales o viață de noapte, foarte bogată. La un moment dat avea, parcă, cele mai multe cazinouri pe cap de locuitor, concurând cu Atlantic City, dar nu neapărat de asta, erau pub-uri, cluburi, erau multe concerte, spectacole, tot felul de întâmplări, ceea ce atrage.
Bucureștiul atrage pentru că are un soi de vervă care înlătură orice reticență, adică oamenii devin foarte volubili, foarte deschiși, și asta atrage. (…) Nu pot să uit că la Bruxelles, de exemplu, dacă ai depășit ora 22,00, nu mai ai unde să intri, pentru că totul se închide, nu mai zic de Elveția, unde oamenii la 20,00 se culcă, ori la București de abia la 22,00 oamenii ies într-o efervescență aproape mediteraneeană, pe care numai pe acolo o mai întâlnești, pentru că este un amalgam de culturi și pentru că iarăși este o combinație care pentru străini este foarte incitantă. Combinația asta de locuri frumoase, de vechi, de istorie, cu zona comunistă, gri-comunistă, care iarăși a devenit istorie, nu mai este o astfel de istorie și e incitantă pentru foarte mulți. Foarte mulți fotografiază blocurile din anii ’60, ’70, care mie mi se par groaznice, pentru ei este un fel de istorie.
AGERPRES: Care este cea mai dragă amintire cu Bucureștiul, din București?
Medeea Marinescu: E parfumul copilăriei din strada Parfumului. Există un miros, mai ales vara. Era un miros al copilăriei și este minuscula mea curte, cu un copac bules de neige și un trandafir care înflorea fix de ziua mea, pe 27 mai, de parcă știa. Îi dădeau primii boboci, era un trandafir uriaș agățător, o boltă care se făcea în fața bucătăriei, trebuie să spun, am descris prea mult casa în care am stat, dar era o casă care fusese la un moment dat și reședință de ambasadă, extraordinar de elegantă, foarte înaltă, cu glasvanduri care atunci când se desfăceau casa devenea un salon imens în care puteai să dai petreceri, și casa vara se umplea, bules de neige-ul și trandafirul parcă năvăleau în casa și în viața noastră. Asta este amintirea cea mai puternică și jocurile cu toți copiii din cartier, cu chiote, cu urlete, cu julituri în genunchi.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți orașului ceva de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine?
Medeea Marinescu: Să fie conștient de ce-i frumos, să fie conștient de ce are frumos și să-și păstreze ce a rămas frumos.
sursa-http://www.agerpres.ro/
