Scriitorul Florin Iaru afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că Bucureștiul este patria sa și că se simte în Capitală ca acasă.
În interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, scriitorul rememorează anii copilăriei sale în cartierul Floreasca și Bulevardul 1 Mai și vorbește despre demolarea casei scriitoarei Alice Botez, ultima clădire care rămăsese în picioare în Uranus.
Totodată, Iaru dezvăluie că n-ar putea să stea mult timp plecat din București, pentru că i se face dor. „Și oriunde m-am dus în străinătate, un oraș care a semănat, într-un fel sau altul, cu Bucureștiul mi-a fost casă. Un oraș care nu seamănă cu Bucureștiul e un oraș străin”, spune Iaru.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Florin Iaru: Multor prieteni le spun că Bucureștiul este patria mea. Probabil că sunt român, sunt european și cetățean al lumii, dar întâmplarea face că m-am născut în București și sunt bucureștean. Prima copilărie a fost în Cartierul Floreasca, Strada Doamnei Oltea. Locuiam la demisolul unei proprietăți a unei familii, Polihrom, și acolo mai era un chiriaș, generalul Șoarec — îl pomenesc pentru că, împreună cu el, adică sub supravegherea lui — părinții mei erau la serviciu — am scris prima poezie. N-aș vrea să v-o spun, o țin minte pe dinafară, dar mă face să râd. Strada Doamna Oltea era o stradă micuță, liniștită, avea în capăt stadionul Dinamo și acesta avea în el un zid, care avea o gaură… Iar noi, toți copiii, toată gașca în care jucam fotbal pe strada alăturată — pentru că acolo era puțin asfalt și făceam fotbal cu niște cărămizi și jucam pe ”obțai” sau fără „obțai” și la trei cornere penalti, unsprezece metri care era, de fapt, șase metri — ei, prin gaura stadionului Dinamo, intram și ne duceam la meciuri. Acolo am văzut primul meci de fotbal pe viu și tot în meciul ăla — țin minte — am văzut un gol, dar direct din corner, spre jalea întregii echipe care l-a primit.
Aveam câțiva prieteni acolo, care locuiau în niște case, erau case vechi, proprietate personală — încă mai erau proprietate personală — dar erau foarte mulți chiriași acolo. Țin minte că acolo m-am îndrăgostit. Prima dragoste a fost pentru o fetiță Luminița. Locuia vizavi. Cel mai bun prieten era Bobo, care avea o familie ceva mai înstărită și cu o casă care nu fusese încă rechiziționată. La curte la Bobo mă jucam tot timpul, iar în capătul străzii, unde era o boltă de viță de vie, era prietenul meu, Irinel. N-am știut niciodată, totdeauna m-am mirat de ce Irinel pare a nu fi un nume de băiat. Și pe urmă am înțeles că Irinel e, de fapt, diminutivul de la Irina, nu de la Irin.
Pe vremea aia exista și un tramvai, unde e acum Bulevardul Barbu Văcărescu, și tramvaiul acela era cu clape. Deci, dacă nu te urcai la timp, clapele se ridicau. Am văzut odată un accident în care cuiva i s-a prins piciorul. Erau două clase: clasa I era 25 de bani și clasa a II-a era 15 bani. Toată lumea se urca la clasa a II-a.
Dacă vă vorbesc de bani, asta e pentru că îmi aduc aminte, am făcut odată un drum de la Gară — am sosit odată de la bunici — de la Gara de Nord până la noi acasă. Era târziu și părinții mei, în șoaptă, pentru că pe vremea aia nu aveau aproape deloc bani, s-au gândit să ia un taxi. Țin minte și acum: a costat trei lei și „douășcinci” de bani și, în spate, unde eram eu cu tatăl meu și cu mama mea, părinții mei șopăcăiau dacă să lase 15 bani bacșiș sau 25 de bani.
Pe urmă, în zona aceea era și un cinematograf, Floreasca cred că-i spunea, și acolo am văzut primele filme. Era o construcție nouă. În cartierul acela Floreasca, cu nume de compozitori ruși — Glinka, Șostakovici nu cred că era, dar cam așa ceva. Acolo mă duceam, în general, în vizită sau la alimentară. Era o alimentară unde mă duceam, trimis de părinții mei să cumpăr cafea: 50 de grame de cafea proaspăt râșnită. Și eu aveam un defect, eram timid și-mi era întotdeauna rușine să cer restul. Așa că părinții, după ce s-au trezit cu mine că mă întorceam cu 50 de bani restul sau cu 25 de bani, au început să-mi dea banii potriviți. Mi-era foarte rușine să cer restul înapoi. Tot pe o stradă principală era frizeria. Pe vremea aia, frizeria se făcea cu aparate manuale, care pișcau îngrozitor și din cauza asta îmi era foarte frică de frizer. Orice, numai la frizer nu.
Asta a fost prima copilărie și zona Floreasca a rămas tot timpul în inima mea pentru că era o zonă pașnică, pe strada noastră, pe vremea aceea, ningea foarte mult. Noi copiii făceam cazemate din zăpada pusă pe ambele trotuare, pe toată lungimea străzii. Erau nămeții înalți de un metru și jumătate. N-am văzut iarna aceea celebră a anului ’54, încă nu mă născusem.
A doua copilărie este începută la șapte ani, șapte ani și jumătate, în Piața Chibrit, fostă Clăbucet, fostă Chibrit. După ce mama mea — lucra în învățământ — a încercat să obțină un apartament, se cam săturase de demisolul acela care era puțin igrasios și.. foarte întunecos. S-a gândit la copilul ei … să trăim mai bine. Și atunci ne-am mutat într-un bloc construit în ’60-’61 din prefabricate. Apăruse moda aceea cu blocuri din prefabricate cu apartamentele de două camere standardizate semidecomandate, de fapt comandate. Zona era plină de blocuri. Tot Bulevardul 1 Mai de atunci, actualul Mihalache, cred că înainte era Filantropiei, era plin, și pe stânga și pe dreapta, și atunci eram foarte mulți copii. Locuiam la etajul trei, blocul avea șapte etaje și ce țin minte și acum a fost întotdeauna foarte frig în el, fiindcă, pe vremea aceea, construiau pereții dintr-un beton foarte subțire, care nu era căptușit cu nimic. Erau șase elemenți la calorifer, totul se compensa prin faptul că, mă rog, în anii ’60 era puțin mai multă căldură în casă. În anii ’70 a început să scadă presiunea.
Acolo mi-am făcut și școala, la Școala 175 — aproape de Primăria Sectorului 1 și puțin dincolo de Cimitirul… în fine, nu țin minte cimitirul și n-o să mi-o ia nimeni în nume de rău, — Școala 175 era una experimentală. Eu am ajuns acolo în clasa a II-a și am constatat că nu mai există învățători. Se făcea un experiment, se făcea de la clasele mici cu profesori, la toate materiile, dar aveam un soi de dirigintă, profesoară de Română, Cornelia Manolescu. Ea trăiește și astăzi și îi port o enormă recunoștință, deoarece m-a împins mai degrabă spre literatură și spre fantezii și spre un soi de sinceritate. Îi port un imens respect.
Acolo jucam noi fotbal din greu. Era Stadionul Copilului. Mergeam la școală, ori pe Calea Griviței, ori pe Bulevardul 1 Mai, și cum eu citisem, pe la 9 ani, Hector Malot, „Singur pe lume”, povesteam capitole, pe rând, colegilor mei. Stăteam în mijlocul grupului, cum îmi plăcea mie.
Ce să vă spun… Pe vremea aia erau niște mașini vechi Skoda, așa, ca niște conserve. Cu ele am făcut primul drum în centrul orașului, la Piața Sfântul Gheorghe. În general, copiii nu prea ieșeau în oraș cum se iese astăzi. În general cartierul era cel care ne conținea pe toți. Toți colegii mei de școală locuiau acolo, așa că împărțeam zona.
În școala generală a fost a doua dragoste a mea. Am iubit o colegă, Virginia. Dacă o să mă vadă vreodată, o rog să râdă. Acolo, diriginta noastră a realizat primele petreceri dansante. Deci, în 1967, ’67 sau ’68, aveam 13 sau 14 ani, la Sala de sport se punea muzică și băieții ar fi trebuit să invite fetele la dans. (Râde — n.r.) Dar erau foarte timizi așa că dansau băieții cu băieții, dând din mâini și din picioare, și fetele între ele, cu regretul că băieții nu au mai mult curaj.
Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?
Florin Iaru: Gândiți-vă că toate clădirile acelea aveau până în 5-6 ani, erau curate, străzile nu aveau mașini. Nu țin minte felul în care erau pavate, dacă era ciment sau… Am și uitat. Atunci au plantat copaci și în fața apartamentului nostru de la etajul trei, abia ajungea vârful unui copac. Astăzi a ajuns înspre etajul șase, deci a crescut ceva între timp. Foarte puține mașini, de fapt în prima copilărie cred că prima mașină am văzut-o la 4 sau 5 ani și cred că a fost prima mașină în doi ani, când am mai văzut era prin 1959 sau ’60 a doua mașină pe stradă. Încetul cu încetul au început să se umple. Tocmai atunci se deschisese importul de mașini străine Wartburg și Fiat și apăruseră acele Fiat-uri 600 pe străzi. Eram fascinat de ea. Un unchi al meu venise în București să ne plimbe cu mașina și se lăuda că este cea mai teribilă mașină și cu el poate să prindă 60 de km la oră, cu acea „gâgâlice” de mașină, care îi era mai dragă decât ochii din cap.
În general, era destul de curat pentru că nu era aglomerația de astăzi. Nu începuse încă importul de forță de muncă spre fabricile din București, încă nu se construise salba de industrii din jur. Aveam lângă mine Atelierele Grivița și acolo era și un pod. Podul Grant era cel vechi… Și mă urcam de multe ori pe el. Apoi era un pasaj chiar la Atelierele Grivița unde era un club muncitoresc, unde țin minte am văzut ”Aventurile Baronului Munchhausen” și nu o dată, ci de vreo cinci ori și, dacă nu mă înșel, și „Parisul vesel”, tot acolo. Pe urmă s-a deschis un cinematograf lângă noi, unde astăzi este benzinăria Agip. Era Cinematograful Excelsior. Acolo eram nelipsit. Vedeam cap-coadă toate filmele. Era o librărie … În general, spații comerciale nu existau pe vremea aceea. Existau aprozarele și alimentările, în rest nu prea existau spații comerciale și totul era concentrat și oamenii erau obișnuiți încă de pe vremea aceea să stea la coadă. Țin minte că ce-am urât cel mai mult în viața mea au fost cozile pe care le-am făcut la pâine, în primul rând. Stăteam o oră, o oră și jumătate, chiar din vremea aceea și era un fenomen curios. Deși pâinea se cumpăra toată, erau îngrozitoare luptele pentru pâine proaspătă. Era foarte ciudat. Se cumpăra tot. Ei bine, a doua zi apărea pâine veche în galantar. Și era o luptă îngrozitoare între clienți și vânzători. Vânzătorii împingeau pâinea asta și lumea, cum să spun, voia să pună mâna pe ea. N-ar fi pus. Pentru că dacă puneai mâna pe pâine nu o mai puteai da înapoi. Mi-aduc aminte și acum gustul ăla al franzelei sau al baghetei. (Înghite în sec — n.r.) Nu era chiar ca o baghetă franțuzească, era mai groasă, dar era foarte interesantă.
În anii ’60-’70 alimentările se umpluseră. Apăruse Nescafe-ul, apăruseră parfumurile franțuzești, băuturile străine și țigările americane.
AGERPRES: Și magazinele ”Bucuria Copiilor”.
Florin Iaru: ”Bucuria Copiilor” nu, dar nu uitați că în ’68 aveam 14 ani, deci pe la 15 ani m-am apucat de fumat și nu vă spun nimic mai departe, dar erau prea scumpe pentru mine. În ’68 a avut loc invazia din Cehoslovacia. Eu nu eram în București în perioada aceea, dar am aflat de dimineață, pentru că părinții mei obișnuiau să lase Radio Europa Liberă pe o anumită frecvență, și am aflat în dimineața zilei de 21 august că a fost invadată Cehoslovacia. Cu cățel, cu purcel ne-am urcat în tren, am venit în București. Iar eu — aveam 14 ani — nu voiam decât să mi se dea o armă să-mi apăr țara. Mulți au pățit-o ca mine și oameni, cum să spun, cu o minte mai deschisă și cu mai multă învățătură. Cam asta a fost a doua copilărie, după care a urmat adolescența, evident. Pe urmă am intrat la un liceu. Țin minte, din cauza iubirii pe care o purtam, am vrut să mă duc la un alt liceu, dar mama a insistat să mă duc la un liceu mai bun, la Liceul ”Neculce”, exact lângă Primărie, chiar pe strada Ioan Neculce, lângă Cimitirul Evreiesc. Liceul era o combinație între vechea clădire și corpurile noi. Se inauguraseră spațiile pentru elevi, un soi de mici vestiare. Din ce-mi aduc aminte, liceul era cam dur. Noi îl poreclisem Bastilia. În acea vreme era mișcarea hippy și toți am fi vrut să avem părul lung. Ei bine, nu se putea cu părul lung, din cauza asta turnam zeamă de lămâie în cap și cu agrafele strângeam pe dedesubt și încercam să trecem de pază. Încercam să ne punem matricolele cu numele liceului și numărul lui și șmecheria era că le fixasem în capse, ca să le putem scoate, după ce ieșeam de la liceu. Dar s-au prins de asta (…) și ne puneau să le coasem. Groaznic să coși și să descoși afurisita de matricolă.
Pe vremea aceea, noi, elevii, făceam muncă patriotică la începutul anului. Țin minte că am fost dus la sortat cartofi: cartofi mari pentru export, cartofi mici pentru import. Problema a fost că erau și stropiți împotriva înmuguririi și ne-am cam intoxicat. Am fost, printr-a XI-a, să rupem porumbi, să depănușăm porumbi, undeva spre Străulești. În perioada aceea am descoperit micuțele cârciumioare, unde noi ne duceam să bem o bere. Costa 3 lei o bere, deci ne așezam cu toții și ne desfăceam mănunchiul de țigări. Pe vremea aceea cumpăram un mănunchi, la un leu. Țigări Carpați erau vreo șase sau șapte. Erau niște cârciumioare deschise în jur, Calea Griviței spre Gară era plină de asemenea cârciumi. De altfel, am fost și în Restaurantul Gării de Nord. De multe ori, când plecam din localitate sau mă întorceam, acolo ne opream la o cafea pentru părinți și o apă minerală pentru mine sau, când am mai crescut și mă duceam cu prietenii să plecăm prin țară, că aveam tot felul de deplasări, acolo ne opream să bem și o bere să prindem curaj. Gara de Nord era foarte murdară, extrem de neprimitoare și foarte, foarte cojită de sus până jos.
AGERPRES: Sunt amintiri care vă leagă de Bucureștiul natal. Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Florin Iaru: Asta e o întrebare la care cu greu pot să răspund și am să vă dau cel mai simplu răspuns cu putință. Când iubești, iubești din tot sufletul și nu-ți pui niciodată problema că iubitul sau iubita ta te înșeală, te neglijează, nu se spală pe dinți, nu face curat, nu pregătește de mâncare, nu te mângâie… Domne, e o dragoste, cum să spun … Mă simt în București ca acasă și oriunde m-am dus în străinătate un oraș care a semănat, într-un fel sau altul, cu Bucureștiul mi-a fost casă. Un oraș care nu seamănă cu Bucureștiul e un oraș străin. Dar, în rest, cum să spun, îl știu, îmi place și … cel mai interesant lucru sunt oamenii și n-am să fac această măgărie să spun despre adevărații bucureșteni. Toți oamenii devin adevărați bucureșteni, pas cu pas, în clipa în care consideră că acesta e locul lor și nu este al altuia, că le aparține. De aceea am foarte mulți prieteni bucureșteni cu care ieșim. Am să vă spun: pălăvrăgeala bucureșteană, miticismul bucureștean, în sensul lui bun, este cel mai frumos lucru pentru că este lipsit de griji, e prietenos, nu e ranchiunos, e prăpăstios, inventează povești din care orice scriitor ar putea să scrie 100 de cărți.
Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES FOTO
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Florin Iaru: Da, de multe ori îmi vine să plec din București, dar îmi dau seama … Am o experiență, am plecat o dată două luni sau trei luni din țară. După un timp mi se face dor. Și, pe urmă, nu uitați: eu sunt scriitor român, de extracție bucureșteană. Limba mea română n-ar fi aceeași nici în Cluj, nici în Iași, nici în Arad.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Florin Iaru: Două orașe mi-au rămas în suflet: Lisabona și Parisul. Parisul pentru că este un București mai mare și Bucureștiul ar fi putut fi un Paris mai mic, dacă nu s-ar fi dărâmat fără cap. Dacă vă uitați acum, tot ce se recondiționează din București este de o rară frumusețe. Acolo unde ori primăria, ori proprietarul se străduiesc să refacă, cu minim bun simț și cu o minimă atenție, structura și fațada de odinioară, ai în față clădiri minunate. Și Parisul așa este tot. Ce au făcut modern au plantat în marginea Parisului și ei se străduiesc să păstreze fiecare pietricică.
Iar Lisabona mi-a plăcut pentru că … nu vă spun că este orașul de faianță, care este o surpriză. Dar ce mi-a plăcut sunt pavajele alea care au 400-500 de ani și pe care, în fiecare dimineață, toți care au localuri scot scaunele, scot măsuțele, după aceea, cu o găleată, cu o perie și cu șampon freacă drumul să lucească. E foarte frumos. Te pierzi în Lisabona ca în București.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Florin Iaru: În primul rând mi-ar plăcea ca toate casele vechi să fie recondiționate și clădirile noi să respecte stilul Bucureștiului. Mă deprimă aceste blocuri din sticlă și beton care au, din clipa în care sunt gata, 40 de ani vechime, sunt dintr-o epocă revolută, n-au nimic frumos, nimic nou. Din punctul ăsta de vedere, cetățenii și primăria Pragăi sunt de 10 ori mai inteligenți. Niciun proiect nou nu se face în Praga, fără acordul cetățenilor.
AGERPRES: Aveți un locul preferat în București?
Florin Iaru: O… am mai multe locuri preferate. În primul rând locurile pe unde am trăit. În al doilea rând, acum nu mai pot să spun Bucureștiul Vechi, Old Town, pentru că acum este o zonă de cârciumă unde te duci să bei și să vorbești cu prietenii. Dar, Cotroceniul este frumos, zona Armenească este frumoasă, Pache Protopopescu îmi place din când în când. Este zona dintre Calea Griviței și Bulevardul Ion Mihalache. Cartierul feroviarilor construit în anii ’30 pentru cei care lucrau la CFR este de o rară frumusețe și bun gust. Tuturor le dau exemplu ce se poate face cu bun gust și cu un sindicat puternic și cu patroni cu gândire managerială interesantă. Toți oamenii aceia erau prinși acolo și aveau sentimentul că posedă și că locul acela e al lor. Și așa a rămas, foarte frumos și foarte liniștit.
AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Florin Iaru: E un secret pe care probabil numai Bucureștiul îl are. Nu e frumos, e foarte îmbârligat și oamenii au sentimentul că intră într-un soi de sălbăticie și, după ce au intrat în sălbăticia asta foarte periculoasă, descoperă că oamenii sunt foarte vorbăreți și oriunde s-ar duce li se dă o mână de ajutor. Bucureșteanul e, probabil, cetățeanul din lume care știe cele mai multe limbi străine. Aici, dac-ar veni un patagonez, care vorbește patagoneză, sigur ar găsi un bucureștean care să-i poată spune ceva. E spiritul bucureștean care e haios, e prietenos. Te simți, după două-trei zile, fără replici.
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Florin Iaru: Mi-e greu să-l aleg pe cel de altădată pentru că ăla era foarte ponosit. Mi-e greu să-l aleg pe cel de astăzi pentru că e foarte dărâmat. Ah … Dac-aș putea să le combin pe amândouă! Dar nu se poate. Vă spun. Nu există un București numai al meu. Cât este al meu va rămâne. Dacă va rămâne o singură casă de care îmi aduc aminte, am să-l iubesc în continuare.
O să vă povestesc. Am fost chemat, în 1982, doamna Alice Botez, scriitoare română, pe vremea aceea de 75 spre 80 de ani, locuia în Uranus, trebuia să-și părăsească imediat casa și n-avea unde să se ducă. O repartizaseră în Șoseaua Cățelu. Avea o casă frumoasă, boierească, cu o curte. Era singură. Nu era foarte … nici n-avea din ce o întreține. Și acolo am mers împreună cu Ana Barbu, cu Mircea Nedelciu s-o ajutăm să strângă, să vadă ce va arunca din viața ei la gunoi. Buldozerele stăteau la poartă. Era ultima casă care mai rămăsese și era o casă cu cerdac din sticlă, cu un etaj, o casă de lemn. Și noi strângeam și o întrebam: „Asta rămâne? Asta nu rămâne”… Și, în același timp, ne uitam cum dispare totul în jur. Și, după trei zile, prietenii i-au găsit o casă undeva în București, la două camere la demisol. Așa este. Ea părăsind o casă care avea, totuși, 100 de metri plus 100 de metri, 200 de metri — nu o bogăție dar era frumos. Și, după ce am ridicat toate și am chemat prietenii cu mașini, cu remorci, să cărăm totul, a intrat buldozerul și am văzut cum s-a spart cu totul casa aia.
(Cu ochii umezi — n.r.) Ăla a fost Bucureștiul meu și ăsta n-o să-l mai inventeze nimeni niciodată, dar am fotografiile de acolo. O să le pot arăta și copiilor mei, când o să îmbătrânească și ei puțin.
AGERPRES: Care este amintirea dvs cea mai dragă legată de București?
Florin Iaru: (Se gândește îndelung — n.r.) Amintirea cea mai dragă … ar trebui să fie una veselă.
AGERPRES: Nu obligatoriu.
Florin Iaru: Să știți că dragă e … o amintire tristă nu poate să-ți fie dragă, dar încerc să le aleg unele dintre ele. (Se gândește din nou — n.r.) Să mă iertați că mă gândesc o clipă … (râde — n.r.) Era în 1996-97. Munceam foarte mult și eram foarte obosit. Dormeam cam trei-patru nopți pe săptămână, restul trei le pierdeam, în trei servicii. Știți, pe vremea aia lumea muncea în mai multe locuri ca să poată supraviețui. Și eram la capătul puterii, simțeam că nu-mi este bine. Și atunci, o colegă de serviciu mi-a spus că ar cunoaște o vindecătoare. M-am dus acolo — n-aș putea să vă spun adresa exactă. Eram năuc pe vremea aia. Intru frumos. Se uită la mine. „A — zice — ești epuizat”. „Ai telefon mobil?”. „Am, doamnă”. „A — zice — trebuie să ți-l învelesc în lemn de cireș pentru că undele alea intră în creier și te obosesc”. Așa o fi. Și-mi dă leacuri. Era un șir de beculețe legate și niște pene. Și m-a pus să mă dezbrac și să-mi bag primul beculeț în … (râde — n.r.). După aceea să mă înfășor în … asta… și să stau o oră, nemișcat, privind pe pereți în liniște, timp în care mi-a spus: „Vei adormi și ai să te faci bine”. Am adormit, dar bine nu m-am făcut.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Florin Iaru: Să nu-și piardă sufletul. E singurul lucru. Poate să piardă case, poate să piardă oameni, poate să piardă energie, dar să nu-și piardă sufletul.
sursa-http://www.agerpres.ro/
