Bucureștiul este o lume balcanică, pestriță și peticită ca anteriul lui Arvinte, în care, în doar un sfert de ceas, poți trece din medievalitatea „Curții cu miracole” la ultimul tip de BMW și de la Casa Melik la cea mai hidoasă arhitectură de veac XXI, afirmă criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.
În interviu, criticul vorbește despre copilăria sa, în care spune că a întâlnit personaje — rămășițe ale lumii interbelice precum doamne de salon devenite croitorese ori patroni de fabrici ajunși mecanici auto.
El declară că Bucureștiul este orașul din care nu s-a gândit niciodată să plece.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul?
Dan C. Mihăilescu: O lume balcanică, pestriță și peticită ca anteriul lui Arvinte, melting pot etnic (bulgari, greci, armeni, evrei, albanezi, unguri, sârbi, țigani, cu sinagogi, moschei, biserici anglicane și italienești, cimitire sefarde ș.a.m.d.), gata de șocuri vizuale (și nu numai) la tot pasul. Aici, în doar un sfert de ceas, poți trece din medievalitatea „Curții cu miracole” la ultimul tip de BMW și de la Casa Melik la cea mai hidoasă arhitectură de veac XXI.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră și cum vi se pare că arată el azi?
Dan C. Mihăilescu: Erau infinit mai multe și mai bine coapte oazele de mahala patriarhală. În anii ’50-’60 aveam încă, dacă nu intacte, oricum destule rămășițe ale lumii interbelice. Eu încă am prins o suită de „foști” și „foste”, chit că în tristă degradare: doamne de salon devenite croitorese, patroni de fabrici ajunși mecanici auto, bucătărese la case mari, care gătiseră pentru baluri cu zeci de persoane și care acum trăiau făcând colivă, șerbet și dulcețuri pentru mămăițe și chivuțe. Am prins și garda călare patrulând pe ulițe, concursurile de porumbei voiajori, cursele de dirt-track pe cociocul dindărătul cimitirului Bellu (unde-i azi Parcul Tineretului) plus acea fabuloasă familiaritate întru promiscuitate a mahalalei de altădată, cu vicii opulent exfoliate și virtuți înduioșătoare. În cazul meu, zona Pieptănari-Ferentari-Drumul Găzarului. Ca vrednic paseist, firește că filtrez invariabil orașul de azi prin nostalgii, fantasme, utopii, visând la bătăi cu flori la Șosea, la întronarea neoromânescului Mincu-Antonescu drept normă arhitectural obligatorie, la cât mai multe zone pietonale, la refacerea completă a Centrului istoric. Ne călcăm singuri în picioare și ne otrăvim conștient cu beton, sticlă, aluminiu, plastic și alte surogate chimice, în sinucigaș dispreț față de cărămidă, var, chirpici, lemn, trestie, piatră de râu. Nici sat, nici oraș, Bucureștii ar face bine să-și drămuiască farmaceutic ambivalența.
AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Dan C. Mihăilescu: Trecutul. Altfel spus, cultul plăcerii, levitația nepăsării istorice, lehamitea dibace (partea bună a turcirii), taclaua de amiază la masa de sub nucul din fundul grădinii, diminutivele (cafeluță, dulcețică, vinișor, ciorbiță, fripturică, sticluță, păhărel), zona Mântuleasa-Armenească-Italiană, pridvorul mănăstirii Antim, lotizarea Ioanid-Icoanei, Cotrocenii, insulițele de vechime din Delea Veche. Și mai ales cimitirul Bellu, cu condiția de a-i obliga pe actualii hăpăitori de cavouri să păstreze indicația vechilor proprietari.
Foto: (c) Grigore POPESCU
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Dan C. Mihăilescu: Niciodată. Eu nu voi pleca definitiv de aici decât către locul de veci din Cernica. M-a surprins soția, anii trecuți, când bovariza periculos de convinsă pe străzile Sibiului și Bistriței, precum că acolo totul ar fi infinit mai respirabil și pentru noi și pentru copii. Adevărat, așa este, dar numai pentru câteva luni, altminteri totul ne reține, ne cheamă, ne obligă, ne oprimă și ne încântă aici, în București.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Dan C. Mihăilescu: Praga, cel mai dulce insinuant oraș pentru mine, fermecându-mă simultan prin vechime, noblețe, cumințenie, firesc aurit, boemie de cramă și rânduială germano — slovacă. Eu sunt eurocentric rabiat, astfel încât nu povestesc narcotizat decât despre străzile din Sienna, Delft și Bruges, despre canalele cu lebede, rațe și pescăruși ale Amsterdamului, despre gingașa cadă a Reginei Maria din Balcic și suavul sat Arbanasi de lângă Veliko Târnovo, despre gondolele de pe Canal Grande din Veneția, împrejurimile Alfamei din Lisabona, turnul Belhem, San Jeronimo și Batalha, despre Santa Croce, San Miniato și campanilla lui Giotto din Florența, ori despre ordinea civilizatorie din Londra și demențiala senzație din Oxford, de pipăit secol după secol într-o perfectă naturalețe temporală, cu convingerea fermă ca azi suntem alaltăieri și că mâine va fi ca la facerea lumii.
Încă nu am ajuns la Cracovia, Sevilla, Varșovia, Salamanca, Roma, Milano, Berlin, Munchen, Alhambra și Madrid, așa că, dacă vrea Dumnezeu, poate mai vorbim peste câțiva ani.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Dan C. Mihăilescu: Chiar Bucureștii în sine. Să dobândim în sfârșit un proiect coerent de oraș, unul confin tradițiilor de urbe tranzitorie, numai cu parter plus unu sau doi, cu pădurici, parcuri, grădini și teatre de vară. Să scăpăm odată de mania inutilelor parcări subterane, de megalomania șoselelor aeriene, de arghirofila dambla a unor arhitecți de-a avea „și noi Dubaii noștri”. Nu către India, Emirate și Brazilia, nu către stepele Rusiei și nemărginirile sângeroase ale Chinei avem a ne uita, arhitectural, noi, ci către Nord, mereu către Nord, înspre Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Danemarca, pe care să le înmuiem, să le îndulcim, să le îmblânzim cu dogorile Hurezilor, Putnei, Tismanei, Suceviței, Râmeților, Coziei, Ieudului…
AGERPRES: Care este locul dumneavoastră preferat din București?
Dan C. Mihăilescu: Curtea mănăstirii Antim. Acolo mă simt ocrotit de ziduri vechi, acolo m-am spovedit prima oară, acolo visez la grupul Rugului Aprins, acolo-mi dau întâlnire cu gazetarii care-mi provoacă paseismul. Și tot acolo mă simt la un pas de miasmele fetide ale Rahovei, Chirigiilor și Viilor, de calea dulcilor păcate dinspre Giurgiului, a primelor iubiri preumblate în parcul Carol, a partidelor de săniuș de pe dealul Crematoriului — și câte altele asemenea.
AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Dan C. Mihăilescu: Din exact aceleași motive pentru care au făcut-o de trei, patru veacuri încoace. Adică pentru tot ceea ce ține, antinomic, de firea și posibilitățile lor. Aici își află Occidentul o excitantă, teribilă baie de sălbăticie. Suntem și noi, ca mai toate destinațiile exotice, un amant ideal pentru reveriile doamnei Chatterley. Aici are civilizația Vestului perversa plăcere de-a se întâlni cu plezirismul (adesea iresponsabil) al Orientului, cu voluptatea dolce farniente-lui și bucuriile elementare, cu mărarul, leușteanul, șoriciul, borșul de pește, mititeii, bulzul, apa rece din fântână, dar și cu puricii, câinii vagabonzi, drumurile desfundate, latrina-n fundul grădinii, noroaiele seculare și tot ce ține de frisoanele off road-ului.
Foto: (c) George CĂLIN / Arhiva AGERPRES
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Dan C. Mihăilescu: Aș alege colțurile de vechi București pe care cred cu tărie că este în stare să le recreeze elita urbană de azi, într-un feeric amestec de Brâncoveanu, I. L. și Matei Caragiale, de Anton Pann, Mircea Eliade, Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu.
AGERPRES: Care este amintirea dumneavoastră cea mai dragă legată de București?
Dan C. Mihăilescu: Liniștea însorită de după ploaie, cu sau fără curcubeu, pe străduțele pavate cu piatră, când lipăiam cu tălpile goale prin apa călduț-nisipoasă din rigolă. Guguștiucii. Melcii etalați dintr-o dată pe ziduri. Și mirosul Reginei Nopții, care-ți îngenunchia nările.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Dan C. Mihăilescu: Să se vindece de masochism. Să se îngrozească de ceea ce nu mai are, să se urască pentru tot ce-a dărâmat cu barbară inconștiență și să se bucure de ceea ce încă deține. Să-și alunge „dezvoltatorii” ucigași de identitate, să ia exemplul Hurezilor, Mogoșoaiei și culelor din Nordul Olteniei, iubindu-se construind pe stil vechi, nu distrugându-se pe stil nou.
sursa-http://www.agerpres.ro/
