Arta e o chestie pe care poți să încerci s-o definești. Normal că nu vei reuși, dar te poți intitula estetician, critic sau filosof, poftim. Și nu poți s-o definești, deși crezi asta în aroganța ta, pentru că se adresează unei alte chestii pe care nu poți s-o definești. Sufletul. Dacă n-o face e lăcătușerie, să ma scuze lăcătușii. Și totuși, arta asta, de unde a picat printre noi, cum a evoluat, ce a ajuns și unde naibii se duce? Mai e o colecție de obiecte sau sunete care ne mișcă în interior, trăiește în zona ei specială pe care n-o putem accesa toți sau a coborât printre oameni sau și mai jos ca un Lucifer?
Cert e că a fost cu noi de la începuturi și va fi cu noi până la sfârșit, dacă va apărea așa ceva, și e purtată mai departe de reprezentanții fiecărei generații.
Dom’ne arta e pentru suflet. Restul e industrie. Dacă te mișcă, bine. Dacă nu, degeaba. Poate fi pe stradă, poate fi un tablou în ulei pe pânză sau un graffiti, ce contează?, spune sculptorul Giulian Dimitriu. Acum niște ani am sărit gardul la un muzeu în Olanda să văd o expoziție Van Gogh. Sunt sigur că ăia ne-au văzut prin camerele de luat vederi, dar ne-au lăsat în pace. Probabil se vedea pe noi că suntem acolo doar ca să admirăm, povestește și sculptorul Mihai Buculei.
Fascinant e că arta nu a stat niciodată pe loc, chiar dacă artiștii – cei mai mulți dintre ei – nu au fost implicați direct decât foarte rar modificările apărute în societate. Da, unii le-au anticipat, alții le-au descris, unii au reclamat tocmai prin operele lor starea lucrurilor, au pus-o în fața lumii și astfel și-au lăsat amprenta asupra schimbărilor de paradigme.
Dar activismul și arta sunt două noțiuni care s-au cam exclus, iar la un anumit nivel se exclud și acum, deși prezentul a adus artiști implicați adânc în rescrierea relațiilor din țesutul social. Dar, aici avem două direcții. Artiști recunoscuți care se folosesc de propria imagine pentru a schimba lumea sau masa de wannabe care fac exact contrariul, se folosesc de activism pentru a-și crea imagine.
Cum pe ultimii îi lăsăm deoparte, nu e locul lor aici, dacă e să vorbim despre artiști consacrați care au lăsat urme adânci în societate, cine poate fi mai potrivit decât fostul președinte ceh, scriitorul, dramaturgul și disidentul Vaclav Havel? Poate fără el Cehia ar fi fost precum România, n-ar fi avut nici măcar șansa poloneză a unui electrician providențial ca Lech Wallesa.
ARTA ÎN ROMÂNIA
Putem vorbi despre artă în România comunistă? Da, dar cu jumătate de gură. Aveam atunci reprezentanții unui trecut relativ recent, precum Brâncuși ca să luăm doar un exemplu, dar restul artiștilor se mișcau în cadre bine definite de tovarășii de la partid, slaba disidență stătea acasă ca Dinescu sau era prin străinătate ca Paul Goma și alții, nu foarte mulți.
Restul se adaptaseră, mare parte dintre așa zișii boieri ai minții de azi, se descurcau cu partidul, mai cu o odă, mai cu un „să trăiți tovarășe, îmi fac autocritica, bineînțeles”…
În timpul economiei de stat, comerțul cu lucrări de artă a funcționat prin câteva consignații și expoziții ad-hoc, în timp ce tranzacțiile neoficiale au fost făcute prin intermediari necunoscuți.
Totul trebuia aliniat unui anumit standard, unei politici comune ce viza realizarea unor creații care să portretizeze exclusiv lucrurile socialiste bune ce se petreceau în țară. O utopie artistică și politică transpusă sub forma unui curent ce se baza pe cenzură și persecutare în cazul artiștilor nealiniați, descriu situația reprezentanții casei de artă Artmark.
Așa că suntem chiar și acum, la 25 de ani de la schimbarea puterii, încă în stadiu incipient, dar speranțe există.
„Când am început eu, prin 1998, nu era nimic. În ultimii ani a apărut o piață de artă, un sistem cât de cât organizat. Până acum, pictorii mergeau către biserici, se făcea artă decorativă, mai vindeai unui amator. Acum a apărut o elită pasionată și o piață, dar mai avem mult. Am un prieten, un italian care deține o galerie de artă la Milano, îi povesteam acum câțiva ani despre tranzacțiile cu pictori români de la începutul secolului trecut care atunci să făceau la 20.000-30.000 de euro. Zice, da foarte bine, dar dacă-i aduci aici îi dăm cu 700-800 de euro. Nu sunt internaționalizați, dar e foarte bine că vă creați o piață internă de autori de valoare, la noi e inflație”, mai spune Giulian Dimitriu.
Dar România nu are doar problema asta. Educația de profil e și ea aproape de pământ. Te învață cum să ții dalta sau pensula, curente și direcții, dar adaptarea la piață, opțiuni de carieră și altele sunt lăsate în seama experienței. Și cum la noi marketingul de artă e încă incipient, deși Artmark se descurcă bine, avem probleme majore.
„Eu pe la începuturi eram prin Italia și sculptam plin de avânt într-un stil brâncușian. O eroare majoră. Brâncuși e unul, e apreciat și acum, dovadă valoarea operei, dar stilul e fumat de prin anii ’50. Și eu o făceam pe la începutul lui 2000. Nu mă băga nimeni în seamă normal, nu mă învățase nimeni la școală, funcționam din instict. A trebuit să mă izbesc de câteva praguri până mi-am dat seama”, își aduce aminte Giulian Dimitriu.
Există și excepții, precum Școala de la Cluj, al cărei reprezentant de bază pare a fi Adrian Ghenie, cel mai bine cotat artist român al prezentului, dar nu trebuie uitați nici Victor Man sau Șerban Savu, ca să dăm doar câteva nume. Opera lui Ghenie, Demonul, s-a vândut la Londra la Sotheby’s cu 1,7 milioane de euro, iar artistul român a devenit la sub 40 de ani unul dintre cei mai căutați pictori ai prezentului.
Că n-aș dormi în casă cu fantasmele puse-n pânză de Ghenie, ce par desprinse din opera lui H.P. Lovercraft și asemănătoare cu imaginile jocurilor noir de calculator e parte a poveștii.
Dar originalitatea pictorului român e incontestabilă, iar opera sa e în ton cu arta actuală, merge în fruntea direcțiilor de exprimare, apărute inclusiv în film și muzică (vezi adaptările noului val ale diverselor curente din metal).
Cum s-a întâmplat de a avut succes Adrian Ghenie, pentru că se poate întâmpla să te ratezi indiferent cât de talentat ești? „Sunt mulți factori, inclusiv hazardul funcționează în procente însemnate. Mai ales că acum vechea paradigmă cu saltul în atenție al artistului după moarte s-a schimbat. Dacă nu reușești în timpul vieții să ajungi printre cei remarcați, gata, betonul se așează peste tine, după cum spuneau profesorii mei în Italia. Normal, aici e vorba și de marketing de artă, fără el nu poți răzbi”, explică Giulian Dimitriu.
Iar succesul lui Ghenie nu-l ajută doar pe el. E, firește, o expunere în creștere a întregii școli românești de artă în atenția marilor dealeri din Occident, dar a umplut de bani și pe cei care-i dețin tablourile din perioada de debut. Poate au plătit câteva sute de euro sau dolari pe ele acum câțiva ani, iar acum valoarea lor a crescut exponențial, și pot încasa la vânzare câteva sute de mii de euro.
De fapt, dincolo de impactul în suflet, arta are și meritul de a nu se deprecia niciodată decât dacă e lipsită de valoare de la bun început. Altfel, e întotdeauna o investiție sigură care se apreciază în timp și aduce randamente superioare celor din alte domenii, dar pe termen mai degrabă lung.
PE UNDE SE MIȘCĂ ARTA
Schimbările survenite în relația artă-societate țin și de penetrarea primeia de către un soi de artiști diferit de cel tradițional. Boemia, poveștile, aplecarea către ratare sunt fenomene pe cale de dispariție, deși „la noi sunt artiști care au tendința de a aluneca pe panta asta. Se consideră neîndreptățiți, ținuți pe loc de alții. Mereu sunt alții de vină. Și ajung să trăiască într-o lume a lor în care sunt genii, genii neînțelese firește”, arată Giulian Dimitriu.
În rest, artiștii nu mai trăiesc din opium și vise, își cer drepturile, iar acest lucru se datorează celor despre care am început să discutăm acum un paragraf, dar nu i-am pomenit încă. Neoartiștilor, dacă vreți, oameni implicați în publicitate, în design grafic, în design industrial la limita mariajului dintre artă și inginerie.
Nu e artist designerul lui Jaguar E-Type, mașina care l-a făcut să pălească de invidie și în același timp să recunoască faptul că e cea mai frumoasă din lume, pe însuși Enzo Ferrari? Iar acești oameni nu-s boemi, chiar dacă au o latură demiurgică precum artistul clasic, dar una de tocilar de multe ori :).
BANII ȘI VALOAREA PIEȚEI DE ARTĂ
Licitațiile de artă au reușit să ajungă, așa cum era normal, motorul pieței din România. Însă, trebuie remarcat că tranzacţiile publice reprezintă numai vârful icebergului unei întregi pieţe de tranzacţii private (galerii, magazine, dealeri, târguri etc.), pentru care licitațiile de artă formează şi formulează cotaţii, căci preţurile obţinute în tranzacţiile publice influenţează, deseori afectează, preţurile la care pot avea loc tranzacţiile private, realizate în afara ringului bursier.
Valoarea pieței de artă:
- 2008 – 2,5 milioane de euro;
- 2009 – 3,7 milioane de euro;
- 2010 – 8,4 milioane de euro;
- 2011 – 13,7 milioane de euro;
- 2012 – 14,6 milioane de euro;
- 2013 – 15,1 milioane de euro;
- 2014 – estimată la 15 – 15,5 milioane de euro
„Cu siguranță piața românească de artă nu mai este la început întrucât nu s-ar explica recordul de 300.000 euro pentru opera Două fete de Ștefan Luchian, precum și alte sume considerabile oferite pentru operele marilor maeștri, însă, nici nu o putem compara cu piața de artă din Marea Britanie, SUA sau China. Facem parte dintr-o zonă geografică și culturală care ne clasează drept piață emergentă de artă în context internațional, dar, chiar și în aceste condiții, am atras atenția prin noul val de artiști români contemporani”, spun oficialii Artmark.
Și dacă am vorbit despre educația artistului, în ceea ce privește educația publicului lacunele sunt cel puțin la fel de serioase. Dar, există o categorie, așa cum asigură și cei de la Artmark, de oameni interesați, cel mai adesea, documentați, care citesc articole și cronici de specialitate sau apelează la un consultant. Aceștia marchează o categorie restrânsă, iar problema educației nu trebuie privită din prisma acestora, ci per ansamblu.
Am vorbit despre contemporani, dar la noi se caută mai mult clasicii sfârșitului de secol XIX și începutul de secol XX, precum și de moderniștii consacrați ai picturii interbelice, a căror accesibilitate relativă îi face încă cei mai căutați în rândul cumpărătorilor de artă.
În ceea ce privește curentele artistice, cel mai apreciat și mai vandabil rămâne impresionismul, iar licitațiile cu această tematică, după cum este și cea organizată de Artmark pe 24 septembrie la Athénée Palace Hilton aduc rezultate solide. Apoi, urmează clasicismul reprezentat de vechii maeștri, arta postbelică și contemporană, din ce în ce mai apreciată în rândul iubitorilor de artă și avangarda începutului de secol XX (Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim, Maxy Herman, Hans Mattis Teutsch, Gherasim Luca).
Și ca să închidem toată această lungă poveste despre artă și relația sa cu societatea ce concluzii am putea trage? Cert e că arta nu stagnează, se află în perpetuă evoluție și este influențată de toate schimbările socio-politice și economice. Automat rolul artistului și a operei acestuia în societate se schimbă, precum și relația dintre artist și opera.
Iar asta aduce mișcare în piață, se deschid galerii de artă, magazine, numărul negustorilor crește, libertatea de exprimare artistică este dezlănțuită, iar noua generație de artiști începe să se inspire din trecutul recent, prezentând angoasa unei societăți închise, după cum susțin cei de la Artmark.
În fond, nu se poate spune că în relațiile dintre artă și societate s-a schimbat ceva esențial pentru că societatea continuă să fie prima sursă de inspirație a exprimării artistice și nu ne referim aici la peisajele urbane sau rurale, la portretele oamenilor grăbiți, ci la emoțiile, sentimentele, senzațiile pe care le implică traiul în societatea actuală. Singura problemă e să reușim să le deslușim în haosul apărut din relația moarte-naștere a realității.
sursa-http://www.businesscover.ro/
