de Viku Zen
Rataţii sunt ca nişte miei, ca nişte copii pe care nu-i deranjează nimic, mai mult de un minut şi nu deranjează pe nimeni. Se pricep cel mai bine la înfrumuseţarea lumii, la magie, la minciună fie faţa de ei, fie faţă de lume. Pentru ei egoul, orgoliu şi respectul de sine sunt trei chestii mărunte care preferă să le ignore sau să le transforme pur şi simplu în altceva. E un om bun, simpatic, apelează la escrocherii sentimentale pentru că îi este milă de el şi este prezent. Tolerează o serie de porcării şi trăieşte ca şi cum ar fi etern. În vocabularul său nu există verbul „a poseda” iar pentru el lumea nu începe şi nu se sfârşeşte niciodată. Ratatul e un nonşalant care nu joacă teatru, stă în raţiunea lui de a fi aplaudac, chiar dacă personajul pe seama căruia se fac glume este el însăşi. E paşnic şi nu suportă violenţa. De pildă nu am încercat decât de vreo trei ori să mă bat în generală, după care nu a mai contat, nu înţelegeam sensul iar lucrurile lipsite de sens pentru mine nu le practic. Poate că e laşitate, poate că asta e curajul de fapt sau doar înţelepciune, nu contează. După ce am publicat „A iubi nu e verb”, (deşi am văzut-o doar ca „încălzirea” şi încă o văd aşa) mi s-au urcat nişte căcaturi la cap precum şi nişte păreri idioate ale unora care mă înconjurau la aceea vreme „acum trebuie să faci aia, şi să fi aşa…”. Şi eu mai inocent din fire şi sensibilos, am început să mă cred important, să devin mai sensibil decât e cazul la critici, să mă enervez des şi să nu mai suport o grămăda de lucruri care nu de mult n-aveau nici o relevanţă pentru mine. Şi apoi să ţip… Da, să ţip şi să plâng pentru că agresivitatea mea nu se poate răsfrânge asupra lumii decât în forma asta. Atât pot, atât fac. Dincolo de faptul că eu credeam că lumea se învârteşte în jurul meu, (defect profesional pe care l-am văzut la mulţi scriitori) ceea ce fireşte nu era magie, ci doar o iluzie ordinară, ceva teribil de grav s-a întâmplat. Dincolo că îmi băteam joc de mine şi de cei din jur fără să-mi dau seama, în aceea perioadă nu ştiu dacă am scris un text bun, unul singur. Poezia mă părăsise însă eu eram încă în filmul ăla, că pot s-o chem din când in când, că este încă acolo şi mă iubeşte. Nu mai era… De fapt mă „complexase” statul de „poet oficial” şi încă mi se pare o mare tâmpenie chestia asta „poet cu acte în regulă”. N-am crezut niciodată că poezia se poate încadra în termeni (intâlniţi mai mult în artele vizuale) de genul „oficial” şi „neoficial”.
Dar asta a fost doar o etapă şi aşa a fost să fie, mi-am învăţat lecţile şi nu mai ascult eu ce vorbeşte lumea prin târg pentru că întodeauna vor fi oameni care să te iubească şi oameni care să te urască. Pot să zic doar că m-am trezit, că mi-am revenit şi o iau de la capăt. Poezia s-a întors în sfârşit şi ne iubim reciproc. Sunt cel mai mare ratat pe care îl cunosc, unul notoriu şi fericit.
