În episodul trecut am prezentat experiența cu autobuzul „Bucharest City Tour”, de la Piața Unirii până la Casa Presei Libere și înapoi până în Piața Victoriei.
De aici autobuzul părăsește Piața Victoriei și continuă pe Calea Victoriei, o stradă încărcată de istorie și mai nou de … ample lucrări de refacere a carosabilului și a trotuarelor.
Toată Calea Victoriei este un șantier, un lucru bun în sine. Nu prea observ însă să se lucreze în zonele în care s-au început lucrări, asta nu mai este la fel de bine. Totuși lucrările par să avanseze. Noutatea și specificul sunt stâlpișori de granit (un fel de borduri puse vertical) care sunt menite să facă imposibilă parcarea mașinilor pe trotuarele pietonale. Nu arată rău, însă chiar nu putem să respectăm niște reguli și semne de circulație? Trebuie să ridicăm adevărate fortificații pentru ca mașinile să nu parcheze în locuri interzise?
Un lucru bun este că par să existe în proiect și sisteme care să ajute oamenii cu dizabilități (foto dreapta). Sper ca și execuția să fie ok, am văzut prea multe rampe impracticabile la magazine și trotuare care au rampe într-o parte dar nu și în cealaltă. Chiar am văzut oameni care le folosesc și care fără ele devin captivi și dependenți. Rampele de la trotuare mai sunt foarte folositoare cărucioarelor de copii.
Încep să văd clădiri vechi și renovate, flancate de clădiri vechi și dărăpănate. Un oraș al contrastelor, cum este de altfel și societatea românească, social și economic.
Alte clădiri istorice, unele renovate, altele în paragină. Alte reclame și alți pereți vopsiți cu spray-ul. O imagine destul de dezolantă acolo unde sunt Graffiti, pare că este un loc părăsit. Ce-i drept am văzut mult Graffiti și în Paris, însă era un pic mai organizat, de exemplu pe niște pereți despărțitori ai liniilor de tren, care erau oricum foarte terni.
Ajungem în Piața Revoluției, unde este organizat și un concert. Sunt faine concertele, dau un aer de oraș modern și dinamic. Apreciez în special concertele de muzică clasică în aer liber (vezi Piața Universității), din păcate nu am ajuns niciodată. În stânga este Ateneul Român, o clădire superbă și cu o acustică foarte bună, acolo am ajuns de câteva ori, prea rar din păcate.
Trecem mai departe, pe lângă „Sala Palatului”, o clădire frumoasă, fără însă o acustică extraordinară. Atenția îmi este furată însă de alte Graffiti și zone neîngrijite.
Ajungem în intersecția de la „Palatul Telefoanelor”, o clădire în care am urcat la un moment dat. Pe dinafară arată foarte bine, pe dinăuntru îmi amintesc că erau foarte multe echipamente depășite moral. La fel de depășite moral par și blocurile din stânga, cel puțin prin contrast. Hotelul Novotel de lângă îmbină foarte frumos modernitatea cu specificul istoric al vechii clădiri. Din păcate nu am prins decât o bucată în poza din dreapta.
Continuăm spre „Cercul Militar Național” (foto centru), am fost și înăuntru de câteva ori. Se mănâncă bine, însă decorurile și servirea păstrează încă un aer un pic „comunist”.
Din nou vedem clădiri neîngrijite (foto stânga) lângă clădiri frumos renovate.
Traversăm bulevardul Regina Elisabeta (foto dreapta), care pentru mine va rămâne mereu „bulevardul cu cinematografe”. Acolo am mers după ce am luat admiterea la liceu. Am văzut câteva filme în aceeași zi și am mâncat mai multe înghețate la cornet, cu vanilie și cacaua. Parcă nu am mai găsit înghețată la fel de gustoasă de atunci, se spunea că este italiană. La fel și gustul de „croissant cu ciocolată” nu a mai fost același după ce producătorul lui „Fantastic star” a fost cumpărat de o altă firmă mai mare.
Coborâm pe Calea Victoriei, se văd clădiri încărcate de istorie, clădiri vechi care chiar arată vechi. Magazinul Victoria (foto dreapta), o emblemă a copilăriei mele, arată ponosit – la fel cu multe clădiri din zonă.
În stânga tronează un tomberon de gunoi care a dat pe dinafară. Pereții din jur sunt plini de reclame pe jumătate sfâșiate.
Reapar clădiri aspectuoase, biserica „Zlătari” pe stânga și impunătoarea clădire a CEC pe dreapta. Astfel de clădiri vechi și impunătoare, care au rezistat timpului, mi se par impresionante pentru că sunt opera vie a unor oameni care au avut plăcerea și priceperea „lucrului bine făcut”. Câte din construcțiile făcute în ziua de azi vor reuși să treacă testul timpului la fel de bine?
Muzeul Național de Istorie este și el o clădire monumentală. În fața muzeului tronează însă o altă statuie controversată „Traian și Lupoaica”, de un gust îndoielnic. Statuia a fost puternic susținută de primarul Sorin Oprescu. Interesantă este revenirea motivului binomului („ceva” cu „ceva”). Are oare legătură cu faptul că d-l Sorin Oprescu este doctorul d-lui Ion Iliescu (cel cu „țeapa și cartoful”)?
După colțul muzeului o străduță intră în centrul vechi. În centru se văd niște corturi care îmi amintesc de corturile armatei otomane din filmul cu Vlad Țepeș.
Piața Națiunilor Unite se prefigurează în față. Pe stânga este o clădire mâzgălită. În față „blocul turn” care se ține încă bine. Reclamele maschează fațade vechi și care ar arăta neîngrijit.
Priveliștea din Piața Națiunilor unite este realmente superbă de la înălțimea unui autocar. Parcă nu recunoșteam orașul. De obicei trec pe acolo cu mașina și sunt foarte atent să mă încadrez pe banda potrivită. Am redescoperit culoarea cerului care mi-a plăcut în Franța. Probabil are legătură un pic și cu ochelarii Polaroid, mi-am dat eu seama retrospectiv.
Autobuzul continuă pe bulevardul Națiunile Unite, pentru a face stânga spre Palatul Parlamentului („Casa poporului”). Nu mi se pare o construcție neapărat frumoasă, însă le-am recomandat să o vadă tuturor colegilor străini veniți prin București. Le-am spus că nu pierd foarte mult dacă nu văd „the big house”, însă cei de acasă ar fi dezamăgiți de călătoria lor în România 😉
Ajungem în fața Palatului Parlamentului. Cum se vede mai sus (dreapta), deși este frumos aranjată în ansamblu mai există detalii care strică tabloul general. Vis-a-vis se organizează un alt concert. Ar putea arăta mai organizat, dar per ansamblu iese cu plus.
Ne întoarcem pe „Aleea cu fântâni”. Și aceasta este în renovare. După ce au stat doua mandate neatinse, este semn că Sorin Oprescu se pregătește pentru o candidatură importantă. Poate chiar va candida la prezidențiale. Nu ar candida pentru a câștiga, ci eventual pentru a elimina din turul doi candidatul opoziției. Aritmetica este încă foarte neclară, probabil va fi băgat în cursă în funcție de evoluțiile în sondaje ale diferiților candidați.
Coborâm din autobuz după o călătorie interesantă, care ne-a oferit o nouă perspectivă a orașului în care am crescut amândoi – eu și posesoarea pălăriuței vesele 😉
Sunt multe frumuseți de admirat în București, iar un astfel de tur le pune bine în valoare. Orașul pierde însă mult din savoare prin aspectul neîngrijit pe care îl întâlnești din când în când pe aproape orice stradă, chiar și pe arterele principale. Aici ar fi multe de făcut, de la mentalități până la regulamente de urbanism și legislație.
Bebe nu a comentat foarte mult, cred că i-a plăcut și lui, dar era destul de obosit după tur.
Bonus:
Nu se vede în tur, dar în Piața Unirii, în centru, este un parc și o zonă mare cu iarbă. Spre deosebire de majoritatea parcurilor din București, aici este permis să stai pe iarbă. Vin tineri și stau pe iarbă, discută sau cântă la chitară. Așa ceva am văzut și în Paris, mă bucur că este și în București.
