de Denisa Niță
Într-un sfert de oră tre’ să fiu la Universitate. Abia plec de acasă. Am noroc, vine repede autobuzul. Cobor cu o stație înainte, să nu mă prindă controlorul. Îmi pun ochelarii de soare, s-acopăr cearcănele, și-o iau pe jos.Merg repede, îmi curge transpirația pe picioare, simt că nu mai ajung. Mă oprește un gigel, să-i dau și lui un leu. Hai, hai! Că sigur am, se vede. Îl ignor. Aleargă după mine. Un leu, că nu-i mult!
– Am bani fix de-o bere și aia-i masa pe toată ziua. Lasă-mă.
– Du-te dracu, ochelaristo!
Ajung, bem o bere, plecăm. Pe Strada Viitorului, o casă-n paragină acoperită de verdeață. Ingrid îi face poză. Vin doi spre noi.
– Faceți poze, faceți, c-o dărâmă. Au autorizație. Jos stă un moș de vreo 80 de ani. Sus e un tinerel, avocat, a moștenit etajul. Până acum n-au putut s-o dărâme din cauza avocatului, da’ a cedat și el.
Pornim iar. Doi țigănuși se joacă c-un cățel cât palma. Ingrid se oprește. Ce drăguț, ce mic, ce scumpic.
– Fata, dă și mie un leu să-i iau lapte.
Râdem și trecem. Ăla mic nu se lasă. ”Da, mă, ce râzi? Fată, dă-mi un leu!”
