Trece timpul, imbatranim, ne schimbam, ne „maturizam” si apoi facem referire la persoanele ce am fost candva ca fiind noi insine. Si vine o vreme cand discrepantele intre cine suntem si cine am fost sunt atat de mari incat practic am avea sanse mai mari sa ne regasim „eul” curent in cu totul si cu totul altcineva decat cine ne amintim sa fi fost noi. Cu toate astea, acea persoana atat de diferita de cine suntem acum ramane agatata in mintea noastra ca fiind „eu”. Uitam cu totul ca fiecare clipa e o alta persoana, o alta personalitate, o alta viata.
Am fost naiv, am fost prost, am fost imatur, am fost mic: sunt cuvinte pe care ni le tot repetam la infinit intr-o continua autoafirmare a sinelui, acest sine atat de variabil incat fixatia lui pe sine insusi pare paradoxala. Pare ca intr-o zi un izvor si-a spus ca el de fapt sta si nu curge.
Da-mi suficient timp in viata, da-mi 1.000 de ani si amintirile pe care le am acum vor fi scrise si suprascrise pana nu va mai ramane nimic din ele si nimic din mine, cel ce sunt acum. Dureaza doar 7 ani ca fiecare atom din corpul uman sa fie inlocuit cu totul dar felul in care neuronii transmit informatia o fac sa persiste ceva mai mult. De fiecare data cand ne amintim ceva din trecut acea amintire e suprascrisa in mod diferit. Nici macar nu vom putea spune vreodata cu certitudine despre noi insine ca am fost intr-un fel anume. Sinapse fragile si generatoare de iluzii…
Pana la urma moartea e exact ca o viata foarte lunga pe fast forward, suficient de lun Facebookga incat sa nu mai ramana nicio urma detectabila din cine a fost cineva la inceputul ei. Iar daca exista o echivalenta intre moarte si viata de ce naiba ne tot temem de ea? Oare nu ne dam seama ca e totuna?
Sursă: Facebook
