După experiența nu tocmai plăcută din Lehliu Gară, ne-am luat dis de dimineața și rucsacele și picioarele la spinare și pornit apăsat către Independența. Traseu lung, vreo 35 de kilometri, cel mai lung de până acum, dar deja tălpile ne-au căpătat ceva experiență, ce să mai zicem de glezne și genunchi.
Chestia e că de pornit am pornit noi, de ajuns, însă, nu. Pentru că marii geografi care ne zac în spirit citesc harta ca niște ageamii, iar Independența e cu vreo patru kilometri în afara traseului, ce are următorul popas la prietenii noștri de la Domeniile Ostrov.
Așa că am trecut repede prin Răzvani, unde am fost și ieri, apoi Nucetu, Lupșanu, Radu Vodă, o pauză un pic mai lungă la Plevna și din nou printre voievozi, Mihai Viteazu și Vlad Țepeș. În fine, micuțul Vișinii și… stop. Strada avea două variante. Una către Călărași și cealaltă înapoi, aproximativ paralelă cu drumul pe care veniserăm noi, către Independența.
Ne-am uitat unul la celalalt, ne-a bușit râsul și am zis, gata, aici dormim. La intersecția respectivă e o pădure mică de salcâm, o fântână, locul e drept și adăpostit, deci acolo am făcut popasul.
Deși n-am oprit în vreun sat mai mult, cu excepția pauzelor pe care le luăm la fiecare patru-cinci kilometri, toate arătau bine, îngrijite, și e clar că am fost intoxicați prea mult de vrăjeli despre dezastrul din mediul rural româneasc. Poate o fi, dar noi nu l-am întâlnit până acum, iar fotografiile pe care le-am făcut fie cu NEX-ul Sony, fie cu Lumia 1020, ambele courtesy of Flanco, dovedesc din plin acest lucru.
Ba mai mult, experiența a fost chiar plăcută, toți cei cu care am vorbit s-au dovedit interesați de demersul nostru de pietoni prin România. În Lupșanu, oprisem sub un nuc să ne ferim cât de cât de cele 40 de grade (Bărăganul e un coșmar), când un om la vreo 50 de ani a ieșit din curte și ne-a chemat să ne dea apă, mâncare și să ne spălăm de praf.
Iar în povestea asta circumspecți am fost noi, ba chiar mirați, ne aduceam aminte de câte ori am stat inerți uitându-ne la oameni care aveau nevoie de ajutor prin București. Fascinant, cât de departe suntem unii de ceilalți. Copiii-ți zic sărumâna pe stradă, ceilalți te salută, chit că arăți clar că nu ai legătură cu locul.
„Suntem niște spirite mutilate băi”, am zis și am plecat mai departe. „Parcă sunteți legionari romani băieți, bravo”, a strigat după noi un nene care meșterea la o mașină prin fața curții.
EXTRAORDINARUL ÎN ORDINAR
Un alt lucru interesant întâlnit pe drum peste tot este faptul că majoritatea oamenilor întâlniți ne iau drept străini. Inițial am dat vina și pe pălăria proprietate personală care nu arată ca mai nimic de pe la noi, dar s-a întâmplat același lucru și când am purtat o șapcă banală și ponosită. Ceea ce ne arată cu atât mai mult cât de puțin obișnuiți cu oameni care fac altceva decât suntem obișnuiți. Fie și a merge pe jos pe un drum care nu ar fi niciodată ales pentru o drumeție.
De altfel, am întâlnit mai mulți bicicliști pe drum care par să facă același lucru ca și noi, diferența fiind viteza de parcurs. Ba chiar am văzut și un adult cu un copil, care erau (cel mai probabil) tată și fiu, copilul pe la 11-12 ani.
În orice caz, după câteva zile bune de mers, putem da unele sfaturi pentru cei care se încumetă la un astfel de parcurs, iar primul ar fi să nu meargă mai mult de circa 20 de km pe zi. În caz contrar, nu ai nici timp și nici chef să mai vezi ceva interesant în jurul tău. Desigur, aici vorbesc despre cei care vor să și vadă ceva pe drum, nu doar ținta finală, indiferent care este aceea.
Următoarea destinație în România Reală e Ostrov, la prietenii de la Domeniile Ostrov.
sursa-http://www.businesscover.ro/
