Există în sociologie un concept care i se atribuie prin reflex și tradiție lui Emile Durkheim, un mare sociolog francez de origine evreiască, fondator al școlii franceze de sociologie. Conceptul la care mă refer este acela de PATOLOGIE SOCIALĂ și se consideră a fi fost folosit pentru prima dată – cu toate distincțiile și analizele aferente – de Emile Durkheim în cartea sa”Regulile metodei sociologice”.
În realitate, formularea acestui concept îi aparține prioritar lui Mihai Eminescu. Constatarea este ușor de făcut, dacă ținem seama că ”Regulile metodei sociologice”, cartea lui Durkheim, a apărut în 1895. Cu 14 ani înaintea lui, mai exact pe 4 ianuarie 1881, denumirea, definiția și analiza acestui concept apărea la București, în ziarul TIMPUL, într-un articol intitulat„Patologia societății noastre”, purtând semnătura lui Mihai Eminescu.
Există, bineînțeles, diferențe de abordare între analiza lui Durkheim și cea a lui Eminescu. În primul rând este vorba de o diferență de perspectivă: Durkheim face abordarea din interiorul normalității, Eminescu din interiorul patologiei. Este, pe de altă parte, o diferență de raporturi între patologic și normal. La Durkheim delincvența patologică se încadrează subsidiar într-un ansamblu dominat de normalitate, în timp ce la Eminescu dominantă este patologia, normalitatea fiind redusă la o formă reziduală, pe cale de dispariție. Dar, dincolo de aceste deosebiri inerente oricărei analize făcute de doi sociologi diferiți, aflați la o distanță considerabilă în timp și spațiu, formularea și utilizarea pentru prima dată a conceptului sociologic de PATOLOGIE SOCIALĂ îi aparține lui Mihai Eminescu, nu lui Emile Durkheim.
Iată câteva fragmente din analiza minuțioasă pe care o face marele nostru gânditor, raporturilor dintre stat și cetățean, într-o terminologie ce avea să-i confere prioritate istorică lui Durkheim:„În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile […]. Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare […]. Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendenţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtorare […]. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp […]. O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la viţiurile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea public”.
Faptul că Mihai Eminescu i-a luat-o înainte lui Durkheim cu 14 ani, în privința conceptului sociologic amintit, nu scade cu nimic valoarea acestuia din urmă. Cu atât mai mult cu câtDurkheim are, printre altele, marele merit al contribuției decisive în stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste. Dar e păcat și incorect să i se atribuie în continuare prioritatea istorică a unui concept care îi aparține de fapt și de drept marelui gânditor român Mihai Eminescu.
