Când ați fost ultima oară la Muzeul Literaturii Române?
E o clădire măricică lângă Piața Romană. Eu știu oameni care au fost mai degrabă la cafeneaua din spatele Muzeului decât în incinta Muzeului, fără să știe că era un muzeu acolo. Zilele acestea, este mare agitație în jurul posibilei evacuări a instituției din sediul retrocedat. Mă interesează să fac o retrospectivă a istoriei clădirii și a evoluțiilor care au dus la situația din prezent.
ATENȚIE! Articol oarecum lung, citiți REZUMATUL de mai jos dacă sunteți pe fugă:
Clădirea Muzeului de Literatura fost construită de marele vornic Alexandru Villara în anul 1839, în mahalaua Popa Cosma (zona Pieței Romane actuale). În 1948, primul an de Republică Populară în România, clădirea este repartizată Muzeului Romîno-Rus, în avântul autorităților comuniste de la București de a face sluj în fața Tătucului Popoarelor, I. V. Stalin. În 1967, casa Kretzulescu devine sediul Muzeului Literaturii Române. Clădirea a fost retrocedată în 2002 proprietarului care a revendicat-o.
Muzeul Literaturii Române a intrat zilele acestea în atenția publicului (mulți nici nu știau că există) pentru că ar urma să fie evacuat. Proprietarul actual, cel care a dobandit clădirea după retrocedare, susţine că nu i s-a mai plătit chirie de 12 ani așa că cere evacuarea colecțiilor la data de 15.06.2014. Conform Digi 24, acesta ar accepta o amânare a evacuării doar dacă primeşte un milion de euro, cerere cu care Primăria nu este de acord. În opinia mea, este o situație la care s-a ajuns din vina tuturor primarilor generali care s-au perindat pe la Primăria Capitalei, din 2002 încoace: Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu. Cunoscându-se situația, niciunul nu a întreprins demersuri pentru a salva Muzeul Literaturii Române.
Pentru conformitate, nu pot să nu mă gândesc la chiria exorbitantă (7.400 euro pe zi) pe care o plătește Primăria Capitalei sub Oprescu pentru sediul temporar de la Grozăvești. Proprietarul sediului din Grozăvești a vândut clădirea pe 11 milioane de euro, la scurt timp după tranzacţia cu Primăria Capitalei. Până în septembrie 2013, Primăria Capitalei a plătit 11,7 milioane de euro numai chiria. Asta pentru că, în urma unor discuţii aprinse, consilierii generali au votat prelungirea contractului de închiriere, cu o chirie de 2,7 milioane de euro pe an. București, așa cum îți doreșt!
Concluzia mea este că Muzeul Literaturii Române trebuie să supraviețuiască sub o formă sau alta, sub o denumire sau alta. Colecțiile sale valoroase trebuie să fie în continuare accesibile publicului și păstrate în condiții propice. Totuși, propun desființarea Muzeului Literaturii Române în forma actuală, înființarea Expoziției Permanente a Literaturii Române sub egida Academiei Române și mutarea colecțiilor în Casa Academiei de pe Calea 13 Septembrie. În prezent, construcția Academiei Române zace neterminată, deși s-ar putea crea fără probleme spații expoziționale acolo, ar fi loc destul.
Articol full:
Începem cu descrierea oficială, preluată de pe website-ul muzeului:
“Situat în Bulevardul Dacia Nr. 12, Muzeul Naţional al Literaturii Române adăposteşte un autentic tezaur literar format din manuscrise, cărţi, obiecte personale, obiecte de artă, fotografii, înregistrări audio-video. Acestea redau într-o imagine concentrat metaforică profunzimea, complexitatea şi frumuseţea inefabilă a literaturii române.”
Ce frumos! Hai să fim un pic mai pragmatici și să vedem ce este cu această clădire.
Actualul sediu al Muzeului Literaturii Române este localizat în casa Scarlat Kretzulescu, construcție neoclasică ce se situa inițial pe strada Fundației. A fost construită de marele vornic Alexandru Villara în anul 1839, în mahalaua Popa Cosma (zona Pieței Romane actuale). Era considerată una dintre clădirile cele mai impunătoare din București. Villara i-a oferit-o drept zestre fiicei sale Elena, la căsătoria acesteia cu Scarlat Alexandru Kretzulescu. La ceva timp după moartea lui Scarlat Kretzulescu, clădirea devine locuinţa directorului Bank of Rumania, baronul Frank. În a doua jumătate a secolului 19, aceasta ajunge în proprietatea noului Stat român independent, devenind Laboratorul de electricitate al Universităţii din Bucureşti, aflat sub conducerea savantului Dragomir Hurmuzescu. Tot aici au funcţionat succesiv un pension de fete şi biblioteca Legației Germane (cu sediul pe Calea Victoriei).
Muzeul Româno-Rus, fotografie din jurul anului 1950. Grafia prezentă pe frontispiciu avea să se schimbe în 1953, când î din i a devenit obligatoriu peste tot, inclusiv în familia lexicală a cuvântului “român”, situație existentă până la începutul anilor ’60, când î din a a revenit doar pentru această familie lexicală.
În 1948, primul an de Republică Populară în România, clădirea este repartizată Muzeului Romîno-Rus, în avântul autorităților comuniste de la București de a face sluj în fața Tătucului Popoarelor, I. V. Stalin, conducătorul URSS cu putere incredibilă, după ce câștigase al doilea Război Mondial alături de ceilalți Aliați. În spatele Cortinei de Fier, Stalin avea o întreagă galaxie de state-satelit, Republica Populară Romînă fiind unul dintre ele.
Muzeul Romîno-Rus a fost doar un pas înainte pentru mistificarea istoriei prin avansarea teoriei false că România și Rusia au fost dintotdeauna apropiate. Existau deja ARLUS(Asoaciația Română pentru Strîngerea Legăturilor de Prietenie cu Uniunea Sovietică) șiTARS (Transporturi Aerirne Româno-Sovietice, precursorul TAROM), dar și joint-ventures în multe domenii de activitate (societăți cu capital mixt româno-sovietic) numite SOVROM(SovRom Transport, SovRom Petrol, SovRom Aer, SovRom Tractor, etc.), în principal canale de drenare a banilor românești către URSS.
Muzeul Romîno-Rus a fost foarte vizitat în anii ’50, îndeosebi până în 1953 (moartea lui Stalin), dar și după, până la decizia liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej de a distanța Republica Populară Romînă de URSS, fapt confirmat de plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul țării în 1958. Muzeul Romîno-Rus este desfiinţat în 1963,nemaiservind scopurilor de propagandă ale regimului.
Cu toate acestea Ghidul oficial al Bucureștilor din 1963 (reeditare a ediției din 1962) îl prezintă ca fiind funcțional. Este posibil ca bunul de tipar să fi fost dat înainte de decizia de închidere a muzeului. Să vedem ce spunea Ghidul din 1963:
MUZEUL ROMîNO-RUS
Str. Fundației, 4 – tel. 11.52.59. Deschis zilnic între 9 și 13 și 16-19; luni închis.
Muzeul romîno-rus, deschis în noiembrie 1948, prezintă un bogat material privind relațiile frățești de prietenie, cimentate de-a lungul veacurilor, între poporul nostru și popoarele din Uniunea Sovietică. Muzeul cuprinde cîteva mii de piese: vestigii arheologice, stampe, fresce, hrisoave domnești, cronici, documente, tipărituri, tratate de comerț, monede, cărți, fotograșii ș.a., oglindind sprijinul primit de poporul romîn din partea marelui său prieten de la răsărit, din timpuri îndepărtate pînă în zilele noastre, prietenia statornicită în decursul istoriei între cele două popoare.
În 1967, casa Kretzulescu devine sediul Muzeului Literaturii Române, care o va ocupa de facto abia în 1971, lucrările de amenajare a instituției durând mult. Se spune că scriitorul pro-comunist Tudor Arghezi ar fi insistat în mod special pentru ca muzeul să se mute din sediul Uniunii Scriitorilor (Casa Toma Stelian – șoseaua Kisellef nr. 10, actual sediu central al Partidului Social-Democrat) în casa Kretzulescu. Muzeul Literaturii Române a fost fondat în 1957, avându-l ca prim director pe Dumitru Panaitescu Perpessicius.
În urma cutremurului din martie 1977, expoziția permanentă a fost serios avariată, iar clădirea a trebuit să fie consolidată. Au fost executate din nou lucrări de consolidare a structurii clădirii după cutremurul din 1986, investiție suportată de Ministerul Culturii, ordonatorul principal de credite, sub autoritatea căruia funcționa.
Anii ’80 ai secolului trecut au adus schimbări majore de peisaj în jurul Muzeului Literaturii Române. Strada Fundației a fost ștearsă de pe fața pământului și din nomenclatorul stradal în numele progresului. În anii ’80, s-a făcut o străpungere esențială: prelungirea bulevardului Dacia din Piața Romană până în Calea Victoriei și mai departe, prin curtea Academiei Române, până în Calea Griviței. Noua arteră a fost trasată peste fosta stradă a Fundației și au fost demolate niște case. Clădirea Muzeului a supraviețuit și a primit numărul 12 pe noul bulevard care trecea prin fața ei.
După 1990, clădirea a fost consolidată, renovată și restaurată, conform planurilor originale din secolul 19. Cu toate acestea, lipsa de viziune și eșecul conducerilor succesive de a face muzeul atractiv pentru marele public au dus la scăderea dramatică a numărului de vizitatori în ultimul deceniu. În special odată cu ascensiunea tehnologiei și apariția gadget-urilor tot mai performante, cărțile și manuscrisele clasice au devenit din ce în ce mai neatractive mai ales pentru generațiile tinere. Muzeul Literaturii Române, prăfuit și învechit, este printre cele mai puțin vizitate instituții muzeale din Capitală.
Muzeul Literaturii Române a fost inclus în obiectul de reglementare al HG nr. 1235 din 24 octombrie 2003 privind stabilirea unor măsuri pentru funcționarea instituțiilor de cultură care se finanțează din bugetele locale. Prin acest act normativ s-a prevăzut trecerea muzeului sub autoritatea Consiliului General al Municipiului București, finanțarea acestuia urmând să fie asigurată din bugetul Municipiului București.
Muzeul a intrat zilele acestea în atenția publicului (mulți nici nu știau că există) pentru că ar urma să fie evacuat. Evacuarea s-ar putea petrece până pe 15.06.2014, dacă autorităţile nu intervin pentru salvarea lui. Muzeul Literaturii Române aparține de Primăria Municipiului București. Clădirea fost retrocedată în 2002, iar proprietarul, care susţine că nu i s-a mai plătit chirie de 12 ani, cere evacuarea la 15.06.2014. Conform Digi 24, acesta ar accepta o amânare a evacuării doar dacă primeşte un milion de euro, cerere cu care Primăria nu este de acord. În consecinţă, Muzeul a ajuns într-o situaţie ingrată. Din luna martie 2014, pentru determina conducerea muzeului să plece, proprietarul a oprit furnizarea gazelor în clădire şi acum ameninţă şi cu oprirea curentului electric.
Dacă ar fi să satisfacă cererile proprietarului clădirii, Primăria Capitalei ar trebui să achite practic 30.000 euro/luna (aproape dublul preţului zonei şi estimărilor imobiliare similare) pentru perioada 2011-2014, primind, în schimb, o păsuire de cel puţin jumătate de an, pentru că Muzeul să poată fi relocat într-un spaţiu corespunzător. Consilierii locali nu sunt de acord, mai ales că la aceşti bani s-ar adăuga încă o jumătate de milion de euro, pentru închirierea unei noi clădiri.
În opinia mea, este o situație la care s-a ajuns din vina tuturor primarilor generali care s-au perindat pe la Primăria Capitalei, din 2002 încoace: Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu. Cunoscându-se situația, niciunul nu a întreprins demersuri pentru a salva Muzeul Literaturii Române. Este rușinos ca Statul Român să nu aibă soluție imediată pentru relocarea unor colecții, dar se știe că politicienii din instituții nu au o apetență deosebită pentru cultură și promovarea ei.
Pentru conformitate, nu pot să nu mă gândesc la chiria exorbitantă (7.400 euro pe zi) pe care o plătește Primăria Capitalei pentru sediul temporar de la Grozăvești. Atâția bani aruncați și n-au avut bani de chirie pentru Muzeul Literaturii? Puteau să și răscumpere clădirea cu totul, dacă ar fi vrut.
În vara lui 2008, pe Splaiul Independenţei nr. 291-293 se făcea recepţia unei construcţii de 14 etaje. Proprietarul acestui imobil, SC Iliotomi Grup SRL, societate condusă grecul Tsesmetzis Antonios, a devenit în octombrie 2009 alesul primarului general Oprescu pentru semnarea unui contract de închiriere a noii clădiri. Argumentul a fost nevoia urgentă de consolidare a imobilului vechi de lângă Parcul Cişmigiu, intrat în reparaţii în 2010 care nu au fost finalizate nici în ziua de astăzi. Potrivit contractului de închiriere, bucureştenii au plătit timp de circa trei ani o chirie de aproape 250.000 euro pe lună. Tot la capitolul obligaţii, s-au achitat impozitele şi tarifele impuse asupra clădirii, chiar dacă, în mod normal, ele trebuie plătite de proprietar. De asemenea, contractul are o „clauză de indexare“ prin care Primarul General îi permite lui Tsesmetzis să mărească preţul chiriei în funcţie de valoarea Indicelui Preţurilor de Consum, dar Indiferent de oscilaţiile Indicelui, chiria nu poate fi redusă sub valoarea prevăzută iniţial, cea de 17,48 euro pe metru pătrat. Grecul a vândut clădirea pe 11 milioane de euro, la scurt timp după tranzacţia cu Primăria Capitalei. Până în septembrie 2013, Primăria Capitalei a plătit 11,7 milioane de euro numai chiria. Asta pentru că, în urma unor discuţii aprinse, consilierii generali au votat prelungirea contractului de închiriere, cu o chirie de 2,7 milioane de euro pe an. București, așa cum îți dorești!
Revenind însă la cazul Muzeului Literaturii, luând în considerare condițiile actuale, eu aș propune să se procedeze așa:
1. Desființarea Muzeului Literaturii Române în forma actuală, pe motiv de performanță slabă.
În lipsa unei viziuni coerente, Muzeul nu poate să mai existe în forma actuală, în paradigma actuală. Nu poate performa, nu poate aduce încasări la buget.
2. Înființarea Expoziției Permanente a Literaturii Române sub egida Academiei Române.
Academia Română, prin prisma activităților ei și a experților pe care îi deține, este mult mai în măsură să gestioneze niște colecții atât de valoroase. Mai în măsură decât Primăria Capitalei oricum.
3. Mutarea colecțiilor în Casa Academiei de pe Calea 13 Septembrie.
Da, Academia Română deține un palat-gigant în dealul Arsenalului, fostă Casă a Științei și Tehnicii, care ar fi trebuit să fie biroul Elenei Ceaușescu. În prezent, construcția zace neterminată, deși s-ar putea crea fără probleme spații expoziționale acolo, ar fi loc destul. Chiar și dacă nu s-ar dori relocarea expoziției în incinta Casei Academiei, terenul adiacent (Maidanul Academiei, fost cartier Uranus – vedeți aici ce-am găsit la explorarea locului) permite construcția unui pavilion generos.
4. Regândirea promovării colecțiilor și facerea lor mai atractivă pentru publicul secolului 21.
Dacă nu avem oameni cu idei în țară, ne putem inspira de la alții cum fac niște manuscrise vechi să pară mai atractive. Contează foarte mult povestea și ambalajul, dacă vrei să vinzi ceva. Publicul actual este mult mai pretențios, are acces la mult mai multe informații, este mult mai conectat la orice. Expoziția trebuie gândită pentru a se mula pe publicul actual.
5. Asumarea răspunderii
Toți cei reponsabili pentru acest balamuc inacceptabil trebuie să plătească, deoarece a îți bate joc de istoria literaturii unui popor înseamnă a îți bate joc chiar de popor, care se revendică la nivel cultural din respectivele exponate.
În concluzie, Muzeul Literaturii Române trebuie să supraviețuiască sub o formă sau alta, sub o denumire sau alta. Colecțiile sale valoroase trebuie să fie în continuare accesibile publicului și păstrate în condiții propice. Factorul politic joacă un mare rol în acest caz, însă mi-e teamă că politicienii sunt mai ocupați de răfuielile lor decât de salvarea muzeului. Cel puțin așa pare din ce am văzut până acum.
Când ați fost ultima oară la Muzeul Literaturii Române?
Mai multe detalii despre procesele care au implicat Muzeul Literaturii Române, aici.
