Ziua în care am pus piciorul în prag. Învăț să merg pe bicicletă, îmi iau una și renunț la transportul în comun.
Drumul Taberei, 8:10. Ora critică. E atât de aglomerat, încât te miri dacă se mișcă roțile autobuzului. Am căștile date la maximum, dar tot aud claxoanele. Nu știu de ce dracu claxonează, oricum toate mașinile stau pe loc. Când mai apucăm să înaintăm, cam trei metri, șoferul demarează numai ca să poată pune frână. Parcă facem pogo. Ce-i drept, nu pe rock, ci pe reclama de la Catena.
N-ai unde să arunci un ac în 168. Mâini strivite, genți înfipte în curul vecinului, respirații puturoase, discuții imbecile. Și niciun geam deschis. Nici măcar un pic. În haosul ăsta, cineva traversează barierele bunului simț și se bășește.
Mirosul se propagă. Ochii se înroșesc, ustură. Nasul amorțește. Mă ia cu amețeală. În sfârșit se deschide un geam, dar eu capitulez. Cobor. O iau pe jos. Vântul îmi mută fața din loc, dar măcar e aer!
de Denisa Nita
