Mica Unire, cum s-a consacrat în istorie „fuziunea” dintre Ţara Românească şi Moldova a început de fapt pe 5 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost numit domnitor al Moldovei şi a fost finalizată pe 24 ianuarie când a primit acelaşi rol şi la Bucureşti. De aici, încolo se poate vorbi despre o identitate românească în Europa, deşi problema era deschisă demult, încă din 1774 de a tratatul de la Kuciuk-Kainargi, când a fost (re)confirmată autonomia celor două principate în Imperiul Otoman.
Principatele române şi Mica Unire
La 18 ani după unire a apărut şi independenţa faţă de turci, deşi, în fapt, cele două provincii fuseseră acontate de ruşi încă de la începutul secolului XIX. Când mai treceţi pe bulevardul Kiseleff să ştiţi că el e generalul rus care a condus Principatele şi a încercat să pună ordine în administraţie şi economie până pe la 1834.
Cum vorbim, totuşi, despre Mica Unire, să ne întoarcem la Cuza. Acesta domnea peste două ţări înapoiate, profund rurale (na, mare lucru în fond nu s-a schimbat), încă feudale în plină revoluţie burgheză europeană.
Politic vorbind, Cuza are meritul deschiderii primului Parlament, în 1862, şi al bazelor puse pentru construcţia statului naţional şi înlăturarea feudalismului.
Şi asta în condiţiile în care pămîntul cultivabil era deţinut în proporţie de aproape două treimi de boierime, mânăstirile aveau 21%, iar restul de vreo 15% era controlat de ţăranii liberi.
Între 1862 şi 1866 s-au iniţiat marile reforme ale statului, iar Cuza a secularizat averile mânăstirilor în 1863, deci aproape un sfert din pământ a devenit al statului, care a împroprietărit, un mai târziu, ţăranii, a desfiinţat obligaţiile faţă boieri, dijma, şi a creat clase de ţărani în funcţie de avere (după numărul de vite deţinute).
UNIREA SĂRACILOR
Cele două principate erau sărace, slab productive şi înapoiate. Dacă din punct de vedere agricol se descurcau, deşi – la fel ca în prezent – net inferior ţărilor occidentale, în industrie erau cu 200 de ani în urma ţărilor puternice.
Industria era manufacturieră, nu exista producţie de maşini sau unelte industriale în adevăratul sens al cuvântului. Recensământul din 1860 scoate la iveală 12.900 de firme, dintre care jumătate erau mori.
În rest, Valahia şi Moldova mai funcţionau 622 olarii, 417 pive, 608 fierăstraie, 608 poverne, 1.687 brutării, 378 fabrici de gaz si ulei, 233 tăbăcării, 463 vărării, 145 de fabricanţi de lumînări si săpun, 226 cărămidării, 220 de producători de lactate, 23 de pietrării, patru fabrici de postav, 27 tipografii, 212 covrigării, 100 bragagerii, 78 zahanale, 509 diferite industrii, 14 fabrici ale statului şi – lucru interesant pentru perioada respectivă – 72 de fabrici de bere.
Şi mare lucru nu s-a schimbat până la 1877. Viitoarea Românie încă se căuta – şi n-a încetat să o facă nici în prezent – şi, în stilul deja comun a reuşit performanţa de a ieşi din braţele turcilor doar ca să pice în cele ale austriecilor care au luat-o în prizonierat economic.
Ce noutate, cine or fi cei mai activi investitori de după 1989 în România? Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Ce s-a întâmplat de fapt? Mânaţi de dorinţa de independenţă faţă de otomani, oamenii lui Lascăr Catargiu din guvernul anului 1875 au semnat un tratat de liber schimb cu imperiul austriac, sprijiniţi fiind de Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu şi P. S. Aurelian.
Politic chestiunea a fost o hârtie care le-a mângâiat orgoliul românilor, cu efect concret zero. Economic, însă, a transportat, cu efecte catastrofale, economia principatelor sub tutela şi direct în buzunarul austriecilor.
Cele câteva companii care reuşiseră să prindă ceva cheag şi-au rupt gâtul sub concurenţa austriacă. Pentru că nu avem cum să nu facem legătura cu prezentul, Ţările Române au ajuns în câteva luni să exporte lână şi să importe stofă, să exporte vite şi să cumpere înapoi carne şi piei tăbăcite, să exporte grâu şi să importe făină.
Vă sună cunoscut? Ei, poate măcar acum învăţăm ceva şi tot ar fi bine, pentru că una peste alta, deşi a venit cu lecţii scumpe şi rămânere în urmă, Mica Unire a pus bazele viitorului stat român. Ăsta de care ne-am săturat noi acum.
Ah, aşa ca divertisment. Absolut întâmplător, în 24 ianuarie, dar 1893, a apărut şi Moftul român…
