Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a țării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care – precum bine știe orice birnic – este cu mult mai scump decît primitivul și patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăților e sistemul muncii.
Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel[ui] care n-are nimic și nu știe să s-apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintîi care ține o bucată de pîne în mînă, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strîns de pretutindeni grăunțele din care ea se hrănește.
Și cam așa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra.
Sîntem deci liberali în puterea cuvîntului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatînd ideile liberale, amăgind mulțimea, promițîndu-i munți de aur și rîuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău.
De aceea privim cu oarecare nevinovăție și cu mînile-n sîn la vecinica discuție între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca și cînd dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minți dacă ar fi liberali-moderați sau dacă ar da o altă poreclă aspirațiunilor lor personale!
Caracterul general al acelor oameni e că vor să cîștige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sînt asemenea mijloace de exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mîne alt grup, cari nu sînt în fond decît societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.
E drept că sînt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar daca doresc a veni la ea pentru a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sînt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea.
Astfel de ex. toată programa de la Mazar Pașa e de sus pînă jos un mare neadevăr. Ei bine, sînt grupuri politice cari nu sînt în stare a spune acel mare [ne] adevăr și cărora deci calea aceasta a înrîuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului și a amăgirii, le este și le rămîne închisă.
Acesta e răul fără leac al partidului conservator : neputința de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deșerte, deși prin ele mulțimea se amăgește. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-1 amăgesc, e lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă și-1 numește la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe fața pămîntului.
Contra acestui rău a credinței ușoare a mulțimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, și acest dar neprețuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut și deosebiri; sînt legile și instituțiile peutru toți d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea cîștigată cu munca.
Clasele avute și culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.
Cînd există cens și deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atît de lesne și chiar daca o parte a celor aleși sînt ieșiți din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influența guvernului, totuși rămîne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari știu a-și cumpăni interesele și a deosebi adevărul de prăpăstii.
Articol apărut în TIMPUL, la 9 ianuarie 1879, cu titlul „Credem că destul am vorbit…”
