Faptul că în România există 8,45 milioane de locuinţe dintre care 96,6% sunt locuite de proprietarii lor e cunoscut. De asemenea, cunoscute sunt şi efectele acestei situaţii pe piaţa imobiliară şi pe cea a muncii. Care e motivul, însă? Ce ne determină, ca popor, să fim atât de legaţi de ideea de proprietate, indiferent de vârstă sau pregătire? De ce alegem, de multe ori de foarte tineri, complicaţiile şi costurile unei proprietăţi uneori în detrimentul evoluţiei personale? Evident, cauzele sunt mult mai adânci decât o simplă pasiune, vin din trecut şi din mentalul colectiv construit de-a lungul istoriei.
Cum respectivele motive nu sunt lesne de identificat, deşi pot fi bănuite, am apelat la psihologul Daniel David, profesor universitar doctor Daniel David de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi profesor asociat la Mount Sinai School of Medicine, New York.
Să vedem ce spune Daniel David
Încep prin a spune că atunci când ne confruntăm cu situaţi stresante (stresori), în cadrul lor apare o stare psiho-biologică de stres. Evident, odată experienţiat acest stres, încercăm, în primă instanţă, să elimină stresorul. Dacă reuşim, atunci şi starea de stres este eliminată/redusă. Dacă nu reuşim, atunci apelăm la mecanisme psihologice de adaptare pentru a face faţă stresorilor pe care nu-i putem elimina.
Daniel David
În România, instabilitatea economică şi sărăcia sunt factori stresanţi. Din păcate, adesea nu avem cum să le modificăm, simplu, prin forţa unui individ. Aşadar, ne rămâne opţiunea de a ne adapta la situaţia stresantă. Investiţia în bunuri imobile, cu accent pe case/terenuri, este probabil cel mai raţional mecanism de adaptare comportamental într-un astfel de context socio-economic.
Sigur, în ţările mai dezvoltare economic, unde poţi face predicţii relativ stabile pe mai mulţi ani (chiar o viaţă), evident că acest mecanism de adaptare nu este unul obişnuit. Nu este nevoie de el, deoarece nu există situaţia economică stresantă din România. Spre exemplu, în SUA mulţi oameni cu venituri bune preferă să stea în chirie.
Asta pentru a investi banii pe care îi au în alte lucruri relevante pentru ei (de exemplu educaţie, dezvoltare personală, excursii etc.). Acest stil de viaţă le permite în plus şi o flexibilitate socială extraordinară. Într-adevăr, în funcţie de ofertele pentru un serviciu mai bun se pot muta foarte frecvent şi rapid dintr-un loc în altul. În România acest lucru este mai neobişnuit. Din cauza investiţiei imobiliare tindem să rămâne la locul investiţiei, ceea ce ne afectează dinamica forţei de muncă pe teritoriul ţării.
Aşadar, prin investiţia în proprietăţi imobiliare în România sacrificăm adesea plăcerea şi dezvoltarea personală pentru securitate! Dar această decizie o consider una relativ raţională într-un mediu stresant socio-economic, într-o piaţa liberă încă mai primitivă, aşa cum este România. Este însă interesant de observat că acest mecanism apare chiar dacă anii comunismului ar fi trebuit, în teorie, să ne întărească ideea „chiriei”.
Într-adevăr, în perioada comunistă puţini erau proprietarii propriilor locuinţe. Se pare însă că comunismul nu a putut anula substratul vechi, descris de Constantin Rădulescu-Motru în lucrarea „Psihologia Poporului Român” (1937), referitor la nevoia de proprietate a românilor.
Spre exemplu, în ediţia mai nouă a lucrării lui Constantin Rădulescu-Motru, apărută în 1999 la editura Paideia, la pagina 16 poate fi găsit un text ilustrativ în acest sens:
„Românul vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui…”.
Ba mai mult, mizând pe un fenomen psihologic – efectul contraintenţional – nevoia de proprietate s-a accentuat, devenind principalul mecanism de adaptare la stresul socio-economic, după revoluţia anticomunistă din 1989. Dar ce este efectul contraintenţional? Încercând să blochezi un fenomen psihologic (o dorinţă, o memorie etc.), el devine mai intens/frecvent/de durată.
Fenomenul a fost pus în evidenţă prima dată de psihologul american Daniel Wegner, de la Universitatea Harvard, prin exemplu „Ursul alb”. Dacă v-aş întreba de câte ori v-aţi gândit la un urs alb în ultimele trei minute, probabil că majoritatea mi-aţi spune că niciodată. Dacă vă spun să nu vă gândiţi la „Ursul alb” în următoarele trei minute, probabil că el vă va veni în minte destul de des!
Comunismul a încercat să ne facă să nu ne gândim la ursul alb (a se citi proprietate) şi iată care este rezultatul. Investiţia în proprietăţi imobiliare, pe fondul mai vechi al preocupării românilor pentru proprietate, a devenit principalul mecanism de adaptare la stresul socio-economic, într-o ţară cu economie împleticită şi o piaţa liberă instabilă.
Nu ştiu dacă asta este bine sau rău; ştiu însă ca pe termen scurt este adaptativ! Sunt curios atunci când se va stabiliza această ţară, dacă fondul vechi românesc ne va ţine cantonaţi în nevoia de securitate (aşa am suprevieţuit ca popor în istorie), sau ne va permite să începem să fim preocupaţi şi de plăcerea vieţii şi/sau devoltarea personală, aşa cum fac popoarele din ţările mai dezvoltate socio-economic. În fond, securitatea şi plăcerea pot merge mână în mână, dacă economia merge bine!
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Potrivit profesorului Daniel David aplecarea către proprietate, mai ales a locuinţei, dacă ne referim la zonele urbane, este mai degrabă un mecanism de autoprotecţie faţă de mediul economic. Şi, la cum arată economia acum, e greu de crezut că tendinţa se va schimba într-un viitor previzibil.
Iar asta afectează, aşa cum am spus atât piaţa imobiliară – îi împiedică dezvoltarea, cel puţin din punct de vedere calitativ, dar şi piaţa muncii, din cauza lipsei de elasticitate a forţei de muncă foarte puţin dispusă să se relocheze pentru un job nou.
Construcţia de locuinţe în România. * – estimare. Sursa:INS
Dar nu e numai asta. În România se construieşte puţin, doar ceva mai puţin de 340.000 de locuinţe în ultimii şase ani, iar cele aflate pe piaţă sunt în majoritate covârşitoare inconfortabile, energofage şi, supraevaluate, inclusiv din aceste motive. Dintre cele 8,45 milioane de locuinţe, aproape 40% (3,2 milioane) nu au baie, ba dintre acestea trei milioane nu au nici măcar apă curentă. Practic, aceste case deşi există nu fac parte din piaţă, pentru nu sunt vandabile şi aduc doar costuri.
Aşadar, insistăm să păstrăm locuinţe lipsite de valoare, de confort, iar motivul e din nou autoprotecţia, dar şi sărăcia, care nu permite modernizarea acestora în vederea creşterii confortului şi a valorii de piaţă.
Când se va schimba piaţa? Cu economia actuală piaţa rezidenţială din România, indiferent de mentalitate, va rămâne de o calitate foarte redusă din punctul de vedere a produselor prezente (blocuri noi s-au construit doar în 10-20 de oraşe, parte private, parte de stat), iar cele vechi devin, pe măsură ce trece timpul nişte capcane costisitoare din care nu vom putea ieşi fără creşterea economică şi, implicit, a veniturilor.
Iar aici, responsabilitatea se împarte, cea mai mare parte din ea fiind în faţa factorului politic de ale cărui decizii (impuse sau alese) depinde evoluţia economică a ţării.
