Țării mele și Poporului meu,
Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate, m’am străduit să devin o bună Româncă.
La început n’a fost ușor. Eram străină, într’o țară străină, singura între străini. Dar prea puțini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s’o parcurgă ca să devie una cu noua țară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea ? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungaăa fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti, deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plinaăde avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdpătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restriște și vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ți fiu călăuză, să-ți fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flaăara vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ți-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viață. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m’ai numit „Mama tuturor” și aș vrea să rămân în amintirea ta aceea care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m’ați negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, și v’am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta așa de mult ca în zilele când credeați în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putință că trebuie să te părăsesc; totuși, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar, înainte de a tăcea pentru veșnicie, vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei şi durerii mele, frumoasă Ţară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Minunată Ţară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Frumoasă țara pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.
Am credința ca v’am priceput: n’am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori. Dar când îți vei aminti de mine, Poporul meu, gândește-te ca la una care a îndrăgit viața și frumusețea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă ca să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N’am nici o avuție să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-ați dăruit am cheltuit între voi: am înfrumusețat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îți vor aminti de mine, atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ți-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, și fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât ași putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu, Regele Carol II, ca inima mea să fie adusă și așezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș, lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o […]. Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseților făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Și cum acolo se găsește inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale ci, dimpotrivă, de pace și de farmec, cum a fost când eram în viață […].
