Ieri noapte, către ora 1, șchiopătând cu piciorul meu cu ligamentul rupt, coboram scara Ateneului. Sufletul îmi rămăsese în sală, plutind ușor sub cupola prețioasă, înălțat acolo de bătrânul lord Sir Neville Mariner. Cu obișnuita lui strălucire, venerabilul dirijor în vârstă de 89 de ani cârmuise valurile muzicii lui Elgar cântate de Saint Martin in the Fields, copleșind publicul cu armonie și frumusețe. Mulți dintre cei care asistaseră la concert zâmbeau visător. În viața noastră ternă și apăsată de umbra întunecată a zilei de mâine, Festivalul Enescu e un izvor de lumină.
Era totuși cineva care nu zâmbea.
Dimpotrivă.
Negru la față, un meloman, pe care-l cunosc, mârâia.
Mai întâi, bietul om a emis câteva considerații bine simțite la adresa mitocanilor care au făcut rost de bilete din snobism, în detrimentul nenumăraților adevărați iubitori ai muzicii care nu pot decât să urmărească la radio concertele.
După care ne-a povestit cum, pe întregul parcurs al părții I, a fost nevoit să suporte tot soiul de foșnete și alte zgomote produse de o duduie. Troglodita, foarte la largul ei, și-a pregătit ÎN SALĂ un Nescafé dintr-un pliculeț, l-a îndulcit cu zahăr din alt pliculeț, l-a amestecat bine și l-a băut tacticos, probabil ca să o ajute să suporte mai ușor pilula amară a muzicii clasice.
Bietul ghinionist!
Cu vreo două zile înainte, tot el avusese parte la Ateneu de altă duduie, dotată cu un smartphone cu care, tot timpul concertului, executase diverse operațiuni, probabil pentru a comunica prietenilor cât e de încântată că audiază un concert la Ateneu.
Încântarea mi s-a șters întrucâtva și i-am povestit și eu cum, cu câteva zile înainte, am avut pe rândul din față doi domni și o doamnă care toată seara s-au foit nervoși pe scaune, chinuiți insuportabil de muzica lui Haendel. Tânăra doamnă a sorbit tot timpul dintr-un pahar de șampanie, băutură festivă care se vinde în foaier, cu menirea precisă de a se bea (numai) în pauză. În intervalele în care nu bea, doamna cu pricina îi șoptea fără încetare ceva la ureche domnului care îi era vizibil partener, de parcă această dorință de comunicare n-ar fi putut fi satisfăcută acasă sau în oricare alt loc în afară de Ateneu, în timpul concertului.
Nici domnul nu se lăsa mai prejos. La fiecare 10 minute, scotea de undeva o sticlă verzulie de plastic, cu apă, și înghiorțăia conștiincios, ridicând fundul sticlei spre cupolă, ca să vadă lumea întreagă că respectă îndemnul medical de a se hidrata îndestulător. Avea probabil într-o geantă o provizie de sticle, pentru că bea de fiecare dată sticla până la fund. Cred că în cele două părți ale concertului a băut rația de doi litri de apă prescrisă de nutriționiști.
La Sala Palatului, în disperare de cauză, organizatorii au pus peste tot pe scări afișe prin care reamintesc că este interzis să se aducă în sală mâncare sau băutură.
Ceea ce nu împiedică pe nimeni să intre în sală cu veșnicele sticle de plastic care, după concert, sunt lăsate cu nesimțire pe scaune sau pe jos.
Ca să nu mai vorbim de nenumăratele smartfonuri ale căror ecrane strălucesc printre rânduri și care uneori chiar sună, tăind cheful auditorilor și determinându-i pe muzicieni să-și închipuie că românii sunt sălbatici.
Înșirui mai jos câteva reguli simple de respectat, spre folosul celor care nu știu cum trebuie să se poarte la un concert.
Deși sunt sigură că nici unul dintre aceștia nu face parte din publicul elitist al acestui blog; dar deh, poate se rătăcește vreunul…
Deși sunt sigură că nici unul dintre aceștia nu face parte din publicul elitist al acestui blog; dar deh, poate se rătăcește vreunul…
- NU se aplaudă între părțile unei lucrări. Dacă nu cunoști piesa, așteaptă ca dirijorul să se întoarcă spre public sau așteaptă până când aplaudă toată sala.
- NU se bea în timpul unui concert. Poți aștepta pauza, nu te afli în deșertul Sahara, după o călătorie de 3 zile fără apă.
- NU se mănâncă nimic în sală; ronțăitul gogoșilor, prăjiturilor etc. e poate tradițional la meci, dar la concerte nu e tolerat.
- NU te foi pe scaun când se cântă. Dacă nu-ți place muzica clasică și nu ești obișnuit cu ea, NU veni la concert. Dacă totuși dorești să intri în tagma concertomanilor, pregătește-te pentru asta: ascultă câteva luni muzică clasică la radio (Radio Muzical sau TV Mezzo) sau de pe CD-uri, în fiecare zi, timp de o oră, două, până când te „tăbăcești” și simți că vei putea rezista două ore la concert fără să-ți incomodezi vecinii. Probabil că ei vor fi persoane foarte civilizate, care nu-ți vor face observații, dar n-ai vrea să știi ce se gândesc despre tine.
- NU vorbi, NU-ți sufla nasul, NU tuși în timp ce se cântă. Dacă ai un acces de tuse și nu te poți stăpâni, strecoară-te discret afară.
- NU veni cu telefonul mobil la concert sau închide-l înainte de a intra în sală. E jenant să deranjezi un concert cu țârâitul telefonului. Și riști să te facă de rușine dirijorul, cum s-a întâmplat și la Ateneu, când Fabio Biondi a protestat de pe scenă (ca și Lawrence Foster acum doi ani) pentru că unei dudui i-a sunat telefonul. (Ce credeți că a făcut duduia? Era lângă mine și am văzut: a închis sonorul, dar, în timp ce concertul se desfășura deja, a scris un lung mesaj și l-a trimis, explicându-i probabil celui care o sunase că e mare melomană și ascultă concertul…).
- NU fotografia în timpul concertului și, dacă vrei să ai o amintire, fă o fotografie când se aplaudă, fără bliț. Muzicienii au și ei ochi ca toți oamenii, nu le place să li se pună zeci de blițuri în față.
- NU întârzia și, dacă ai întârziat și ți s-a dat totuși voie înăuntru după începerea concertului, stai lângă ușă până se încheie partea care se cântă, nu ridica un rând întreg în picioare ca să ajungi la locul tău, deranjând întreaga sală.
- NU pleca înainte de terminarea concertului, chiar dacă nu-ți place: rabdă în tăcere și fără să te miști. Plecând, jignești muzicienii și deranjezi și jignești publicul.
