Istoria protestelor si a societătii civile din România

Ceea ce se întâmplă acum în România are toate datele unui miracol. De unde au apărut copiii ăștia? Ce-i determină să protesteze? Și de ce sunt atât de mulți, din ce în ce mai mulți? Și cum de nu pot fi manipulați, nici de politicieni, nici de mass-media, nici de jandarmi?

 

De unde atâta voință și inteligență pe metru pătrat, sfidând și spulberând toate scenariile și calculele politice și, odată cu ele, întrega clasă politică actuală? Pentru că, de fapt, la asta asistăm: la prăbușirea întregului eșichier politic, a întregului sistem.

 

Este, într-adevăr, un miracol! Dar și o consecință naturală a lăcomiei, hoției, incompetenței și prostiei clasei politice din România. N-au înțeles nimic din ce s-a întâmplat anul trecut, în perioada de până în alegeri. N-au înțeles că votul masiv al populației în favoarea USL-ului nu reprezintă vreun merit al acestei struțo-cămile politice (care ar fi putut funcționa, dacă ar fi avut la bază principii, nu interese grobiene), ci presiunea voinței de a înlătura gașca de la putere, care-și dăduse măsura incompetenței. N-au înțeles că, dacă oamenii au putut ieși în stradă pentru un doctor, o vor face și pentru alte cauze similare.

 

Ceea ce s-a și întâmplat, pe 1 septembrie 2012 când, la Bârlad, 5.000 de oameni au ieșit în stradă pentru a protesta. Nu pentru salarii, nu pentru pensii, nu pentru bonuri de masă. Au ieșit în stradă PENTRU A PROTESTA ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII GAZELOR DE ȘIST PRIN METODA FRACTURĂRII HIDRAULICE! 5.000 de protestatari! La Bârlad! A fost un semnal puternic că ceea ce numim conștiință publică, în sfârșit, s-a trezit! Dar cine să înțeleagă? Ponta? Antonescu? De unde atâta simț istoric? De unde atâta viziune politică?

 

Acum toți au o problemă. O mare problemă. Și ei, și mass-media corporatisă, care încearcă acum să dreagă busuiocul după ce, aproape o săptămână, s-a făcut că nu vede. Să-l dreagă! Orice ar face va fi de folos cauzei protestatarilor. Acum mass-media e dependentă de Piața Universității. Televiziunile au înțeles că, dacă ignoră protestele, vor dispărea ca audiență, oricâți bani ar fi primit de la Gold Corporation. Protestatarii împotriva proiectului Roșia Montană simt, cred și știu că pot schimba întrega clasă politică. Și o vor face. Liderii care se vor naște din această minunată efervescență civică vor candida la europarlamentare și la președinție. Și vor câștiga, pentru că sunt credibili, inteligenți, competenți și necorupți.

 

rosia montana proteste presa bucuresti antena 3

 

 

Cum spuneam, protestul împotriva proiectului Roșia Montană e un miracol, dar și consecința unei presiuni sociale enorme, acumulate timp de 12 ani. Focosul a fost declanșat în ianuarie 2012 iar explozia are loc acum. Pentru a înțelege în ce măsură acest fenomen este consecința unor asemenea acumulări, voi relua textul unei analize publicate pe CERTITUDINEA în 5.04.2012, intitulate „Societatea civilă în România, din 1990 până în prezent”.

 

Conform lui Marc Chevrier („Une grand oubliée: société civile”), societatea civilă reprezintă „ansamblul raporturilor interindividuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului şi intervenţiei statului”. Aceasta cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile nonguvernamentale – asociaţiile sau fundaţiile, sindicatele, uniunile patronale – sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

 

Încadrare istorică şi geopolitică

 

Sociologul american Amitai Etzioni, fondator, în 1991, al revistei The Responsive Community, care este un critic acerb al vieţii politice americane, al proastei medieri operate de partidele tradiţionale şi al legăturilor de complicitate evidente ce unesc parlamentarii pe de o parte, şi grupurile de presiune şi puterile finaciare pe de altă parte, consideră Statul şi economicul ca fiind incapabile de a restaura solidaritatea pierdută a indivizilor. Într-un astfel de context, el propune ca necesară modificarea regulilor societăţii moderne şi redarea unui sens nou ideii binelui comun. Pentru el, societatea civilă reprezintă mediul în care se află mijloacele de provocare a acestei schimbări.

 

O tendinţă asemănătoare, de data asta programatică, descoperim şi în principiile constitutive ale Uniunii Europene, sub forma conceptului de multilevel governance. Aceasta este, în literatura de specialitate, o nouă teorie a integrării europene, alături de neofuncţionalism, interguvernalism, neoinstituţionalism. Uniunea este definită, prin prisma acestei teorii, ca prima formă politică postmodernă la nivel internaţional. Uniunea Europeană este concepută astfel ca o entitate complexă, unde statele rămân actori principali, dar nu unici.
Aşadar, ceea ce numim convenţional SOCIETATEA CIVILĂ începe să capete o importanţă fără precedent în noile paradigme politice, în care statului piramidal i se adaugă un model policentric reţelar, diferit de sistemul centralizat.

 

 Piaţa Universităţii 1990

 

Liga Studenţilor, Piaţa Universităţii şi Alianţa Civică

 

Istoria postdecembristă a societăţii civile în România se prezintă, până la momentul ianuarie 2012, ca istoria unui eşec, deşi pe site-ul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile aceasta este definită, triumfal, în următorii termeni: „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale – asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale – sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituţiile statului de drept, pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă”.

 

Prima formă de societate civilă, născută spontan, pe 23 decembrie 1989, a fost Liga Studenţilor, condusă de Marian Munteanu. În jurul ei s-au polarizat, până în toamna anului 1990, toate forţele democratice ale naţiunii, culminând, în perioada 24 aprile – 13 iunie 1990, cu fenomenul Piaţa Universităţii. Manifestaţia a fost, practic, înăbuşită în sânge, de minerii chemaţi de preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Această dezbinare majoră între clasele sociale, abil instrumentată de conducerea politică a statului, a fost cea mai puternică lovitură dată societăţii civile în formare, pe de o parte, şi lichidarea de facto şi cvasi-definitivă a mişcărilor studenţeşti.

 

Primul proiect coerent de constituire a unei societăţi civile a fost însă Alianţa Civică. Înfiinţată la 7 noiembrie 1990, aceasta ar fi trebuit să fie, teoretic, vârful de lance al societăţii civile din România. Deşi părea că a fost creată cu cele mai bune intenţii, în sensul celor definite, în realitate n-a făcut decât să adune în jurul ei toate structurile nonguvenamentale, în fapt pentru a le paraliza: Asociaţia „15 noiembrie” din Braşov, Solidaritatea Universitară, Societatea „Timişoara”, Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Agora din Iaşi, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Prodemocraţia. La scurt timp de la înfiinţare, Marian Munteanu, fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere (dominat de GDS), a demisionat din funcția de președinte și, după alte câteva luni, s-a retras din Alianța Civică. În 1991, o parte din membrii alianţei au constituit Partidul Alianța Civică, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, partid care, în anul 1998, s-a unit cu Partidul Național Liberal.
Alianţa Civică are şi astăzi filiale şi subfiliale în 36 de judeţe ale ţării, dar rolul ei în viaţa socială este eminamente decorativ.

 

 

Sindicatele, ultima redută a societăţii civile

 

Ultima formă de luptă civică şi socială cu structurile politice a rămas mişcarea sindicală. Dispersată, dezbinată, restructurată, reunită şi, în final (la sfârşitul anului 2010), configurată în câteva confederaţii sindicale (cea mai puternică fiind CNSLR-Frăţia), forţa sindicală a primit lovitura de graţie în martie 2011, prin arestarea celui mai puternic lider, Marius Petcu, creatorul Federaţiei SANITAS şi preşedinte al CNSLR-Frăţia. Această mişcare politică urmărea însă un scop precis, aşa cum avea să se constate la foarte scurt timp, şi anume defiinţarea spitalelor şi privatizarea sistemului de sănătate. Iar Marius Petcu era cea mai incomodă piedică în calea acestui „proiect”, el fiind şi preşedinte al federaţiei SANITAS. Dar tocmai sistemul de sănătate avea să fie cauza protestelor actuale din Piaţa Universităţii, căci totul a început ca o revoltă a „pacienţilor”.

 

Antecedentele protestelor

 

Aşadar, explozia socială din ianuarie 2012 nu a apărut din senin. Ea a fost precedată de câteva evenimente importante, încă din cursul anului 2011, toate legate de sistemul de sănătate. Primul a fost manifestaţia sindicală de la jumătatea lunii martie 2011 din Piaţa Constituţiei, unde grosul participanţilor era alcătuit din membri ai federaţiei SANITAS. Au fost prezenţi acolo aproximativ 50.000 de oameni, deşi televiziunile şi întreaga mass-media au preluat cifra furnizată de Jandarmerie (6.000 de manifestanţi). La acel miting, liderul sindical Marius Petcu anunţa greva generală în Sănătate pentru a opri desfiinţarea spitalelor. După opt zile, pe 24 martie, liderul SANITAS era arestat şi scos din viaţa publică. Greva generală nu a mai avut loc, şi nici finalizarea Pactului Naţional pentru Sănătate, ce urma să fie semnat între sindicate şi Guvern, în cursul aceleiaşi luni. Ceea ce ar fi făcut imposibil tot ce a urmat, respectiv desfiinţarea rapidă a spitalelor. Consecinţele se cunosc.

 

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. La începutul anului 2012, preşedintele României a avut proasta inspiraţie de a iniţia şi impune un nou proiect al Legii Sănătăţii, care ar fi completat şi finalizat măsurile de privatizare abuzivă a sistemului sanitar, inclusiv a serviciului de Urgenţă. Acest proiect, impopular şi distrugător pentru sistemul medical de stat, a determinat gestul de demnitate civică a ministrului secretar de stat Raed Arafat, care şi-a dat demisia din funcţie. În semn de solidaritate cu iniţiatorul şi creatorul SMURD, oamenii au ieşit în stradă în număr destul de mare, mai întâi la Tg. Mureş, apoi la Cluj şi Bucureşti, apoi în zeci de oraşe din ţară. În scurt timp, motivul declanşator al protestului s-a estompat, dezideratele principale fiind demisia preşedintelui ţării şi a guvernului Boc şi alegerile anticipate (şi necomasate).

 

Încercând să calmeze spiritele, preşedintele a retras proiectul de Lege a Sănătăţii şi l-a rechemat în funcţie pe Raed Arafat. Măsura, după cum s-a dovedit, a fost pe de o parte tardivă, iar pe de altă parte insuficientă. Oamenii au rămas în stradă şi continuă să protesteze. Chiar dacă numărul acestor protestatari nu este foarte mare, ei reprezintă doar interfaţa unui fenomen social, în spatele căruia se află nemulţumirea a milioane de cetăţeni. Renaşterea spiritului civic în Piaţa Univesităţii încheie un ciclu simbolic, prin revenirea în locul de unde a pornit. În aceeaşi cheie simbolică, se poate afirma că protestele din Piaţa Universităţii înseamnă începutul societăţii civile în România.

 

 Piaţa Universităţii 2012

 

Piaţa Universităţii, un fenomen atipic

 

Ca o observaţie cu caracter general, putem constata că fenomenul Piaţa Universităţii seamănă, la prima vedere, cu manifestaţiile de tip „Occupy Vall Street” din SUA sau „Indignados”din Spania. La o privire mai atentă, constatăm însă altceva, şi anume că, spre deosebire de primele două, revendicările protestatarilor din Bucureşti au caracter punctual, care sancţionează nişte măsuri abuzive şi arbitrare ale puterii politice. Singura latură comună cu formele de protest amintite este faptul că manifestaţia nu are lider, ceea ce o diferenţiază astfel şi de Piaţa Universităţii – 1990.

 

O altă observaţie ar fi aceea că atitudinea puterii faţă de manifestanţi este similară, prin măsurile şi încercările de dezamorsare, cu cea din 1990, când piaţa a fost declarată, de „golani”, „zonă liberă de neocomunism”. Iar diferenţa esenţială faţă de momentul 1990 este aceea că niciuna din încercările de diversiune asupra grupului social din piaţă nu mai au efect.

 

Pe scurt, fenomenul Piaţa Universităţii este atipic atât în raport cu „Indignados”, cât şi în raport cu manifestaţia studenţilor din 1990. Ceea ce face extrem de dificilă orice previziune sociologică. Dar, prin obstinaţia şi îndârjirea cu care protestatarii continuă să rămână în piaţă, e posibil ca manifestaţia să determine o solidarizare faptică a populaţiei, prin ieşirea masivă în stradă. Şi atunci puterea politică va trebui să încerce alte soluţii de dezamorsare, care nu există în actualul context.

 

Dacă am judeca protestele actuale din Piaţa Universităţii cu acelaşi algoritm de gândire aplicat tuturor celorlalte manifestaţii care au avut loc în România ultimilor 22 de ani, am putea trage concluzia că nici aceasta nu va avea urmări. Ceea ce ar fi o greşeală, pentru că deja urmări sunt (retragerea Legii Sănătăţii, readucerea lui Raed Arafat în postul de ministru secretar de stat, amânarea disponibilizărilor din învăţământ şi transporturile feroviare, eliberarea din funcţie a ministrului de Externe Teodor Baconski şi respingerea de către Curtea Constituţională a proiectului de alegeri comasate şi, în final, demisia guvernului Boc), toate fiind victorii – mici, dar clare! – ale protestelor stradale. În afară de asta, nici mentalitatea, nici starea de spirit socială nu mai sunt aceleaşi ca în 1990. Populaţia a fost jefuită sistematic, prin rotaţie, de toate partidele politice care s-au succedat la putere, iar oamenii nu mai sunt dispuşi să creadă şi să accepte nimic dubios. Iar pe preşedinte nu-l mai cred nici dacă spune adevărul. Se cere imperios o schimbare de sistem […].

 

Aşadar, după insistenţa, persistenţa şi anvergura vizibilă (dar şi cea invizibilă, a aşteptării) a acestor proteste, este de presupus că se vor întâmpla schimbări importante (dacă nu chiar majore) în spectrul şi configuraţia structurală a sistemului politic. Nu este exclusă, după căderea guvernului, chiar căderea preşedintelui şi organizarea alegerilor anticipate. Iar meritul nu va fi al partidelor politice din opoziţie, ci al societăţii civile […].

 

 

 

Asta scriam în aprilie 2012. Între timp s-au întâmplat multe: căderea a încă unui guvern (MRU), alegerile parlamentare, simulacrul de referendum și încălcarea de către USL a tuturor angajamentelor din campania electorală, urmate de jaful organizat asupra ultimelor infrastructuri și resurse ale României. Roșia Montană este una dintre ele.

 

Mă așteptam ca reacția publică, la nivelul la care se manifestă acum, să se întâmple mai repede. Dar timpul de coacere a marilor evenimente este, probabil, ceva mai lung decât cel pe care-l estimăm. Oricum, s-a întâmplat. Și, oricum, mult peste așteptările mele. Noii protestatari sunt ingenioși, dinamici, creativi și imprevizibili. Creează nuclee de protest în mai multe locuri, ca să nu poată fi înconjurați de forțele de ordine ci, dimpotrivă, ei să fie cei care le înconjoară. Sunt pașnici dar, din când în când, rup lanțul de jandarmi pentru a afirma autoritatea faptului că nu sunt controlați. Își extind vizibilitatea mărșăluind pe bulevardele Capitalei și scandând:„Ieșiți din casă/ Dacă vă pasă!”. O femeie imobilizată în cărucior are în brațe o pancartă pe care scrie: „Eu protestez. Tu ce faci?”

„Protestatarii sunt acum apărătorii statului de drept” – a spus un protestatar din Piața Universității. Se pare că așa este.

Sunt fericit că am apucat să trăiesc asemenea momente. Sunt bucuros că fiii mei se duc aproape în fiecare seară în piață. Au preluat ștafeta. Mă simt mai puțin singur.