Suntem ipocriţi, indiferent dacă ne place sau nu. Cel mai des, dăm vina pe altcineva pentru lucrurile care nu ne plac sau nu plac nimănui, iar noi încercăm să găsim vinovaţii. E mai comod pentru sănătatea noastră mintală să identificăm (chiar dacă este doar vag) vinovaţi pentru fapte şi evenimente în care am putea avea şi noi o parte din vină.
Ipocrizia este cel mai uşor identificabilă în politică. De multe ori este vecină cu prostia, dar aceasta contează mai puţin. Este absurd şi ipocrit să dai o lege care ar putea permite începerea exploatării la minele din Roşia Montană dacă trece de Parlament, după care să spui că vei vota, ca parlamentar, împotriva ei. La fel de ipocrit este şi să te duci, ca politician de top al ultimilor ani, printre manifestanţi şi să spui că eşti de acord cu ei. Atâta timp cât manifestaţiile sunt sincere şi spontane, niciun politician nu are voie să îşi aroge vreun merit.
Pe de altă parte, ipocriţi sunt şi printre cei din piaţă. Am auzit cifre aiuritoare, fără niciun fundament, legate de valoarea minereurilor din subsolul Roşiei Montane, cu argumentul să acesta este motivul pentru care nu se doreşte exploatarea. „Noi de ce nu putem să exploatăm minele, de ce trebuie să vină altcineva şi noi să nu câştigăm nimic?!” Nici măcar nu intru în amănunte să spun dacă este ceva adevărat sau nu printre cifrele vehiculate, dar mi se pare absurd ca revendicările să fie împărţite între „nu vrem cianură” şi „vrem cianură, dar pe mai mulţi bani”.
Am citit o mulţime de opinii şi analize pe seama „spiritului civic”, a „generaţiei din stradă”, a „noii clase ideologice”. Este relativ uşor să identifici o mulţime de elemente în locurile în care nu este neapărat nevoie să existe. Seamănă perfect cu „comentariile” operelor literare, unde interpretările pot fi nenumărate, dar care nu ar trebui să ne oprească în a întreba „cum naiba putem fi noi siguri că asta a vrut să spună poetul?” Lăsând la o parte interpretările „ideologice”, am putea spune simplu că oamenii din stradă (nu sunt doar tineri, ci şi persoane trecute de 45 de ani) ies pentru a se simţi ca aparţinători unei „mişcări”, ceva care să le dea senzaţia că au făcut, că au luat parte, că nu au stat deoparte.
Personal, îmi e greu să declar pro sau contra exploatării. Nu am găsit explicaţii suficient de mulţumitoare de nicio parte. Şi, deşi nu vreau să văd găuri în loc de munţi şi dealuri, vecine cu lacuri de decantare a cianurii, nu am nici soluţii pentru oamenii care trăiesc acolo. Poate că un referendum local (unul a avut loc, dar nu a fost validat) este mai nimerit decât unul naţional. Rămânând, totuşi, în registru democratic, nu pot să iau în seamă opinia şi dorinţa majorităţii. Naţionale de această dată.
Ipocriţi avem şi în problema câinilor vagabonzi. Inclusiv denumirea de „comunitari” mi se pare ipocrită. Sunt bucureştean, nu am abandonat niciodată vreun câine şi nici nu simt că îmi aparţine vreun „comunitar”. Cei care îi hrănesc (marea lor majoritate) o fac tot din egoism, să se simtă ei mai bine că „au împărţit o bucată de pâine”. Din păcate, nu am văzut aceeaşi generozitate faţă de copiii abandonaţi sau de bătrânii fără posibilităţi.
Nu pot să pun egal între „drepturile omului” şi „drepturile câinelui”. Iar cei care spun că eutanasierea este dorită doar de „ucigaşi”, uită că nimeni nu doreşte omorârea câinilor, ci doar dispariţia lor de pe străzi. Şi este o bătaie de joc să te opui eutanasierii, dar să susţii „reteritorializarea” câinilor. Chiar nu se găsesc 65.000 de iubitori de câini care să ia fiecare acasă câte un animal? Sau care să plătească pentru adăposturi? Ei bine, nu se găsesc. Dar ei sunt „umani” şi nu acceptă eutanasierea. Preferă să vadă câini omorâţi cu bâte, otrăviţi sau murind în chinuri în accidente. Pentru că sunt „comunitari”.
La fel şi ipocrizia autorităţilor, în frunte cu actualii sau foştii primari. Cetăţenii oraşelor nu au nevoie de lacrimi şi de scuze, au nevoie de soluţii. Soluţii pentru toate problemele, inclusiv ce a câinilor de pe străzi. Să nu uite că nu există nicio soluţie pe care să o susţină toată lumea, aşa că pot fi luate şi măsuri care nu sunt populare. Îmi aduc aminte de Băsescu când era primar şi a demolat majoritatea chioşcurilor ilegale şi insalubre în ciuda protestelor. Lumea l-a apreciat pentru decizii, aşa a şi ajuns preşedinte. Deşi eram cu toţii mai câştigaţi dacă rămânea primar.
Să nu uităm nici de străini, mai exact de ipocrizia în desfăşurare la nivel internaţional pe tema Siriei. Cea mai mare este şi cea mai simplă: intervenim armat pentru că au omorât oameni cu arme chimice, dacă rămânea la metode „tradiţionale” de ucidere nu mai era nicio problemă. Culmea este că a ajuns Putin să aibă mai multă dreptate decât Obama în problema Siriei, deşi nu vedem vreo preocupare majoră legată de soarta sirienilor implicaţi în război, ci mai degrabă de poziţia de putere pe care o are la nivel mondial.
Dacă tot vorbim de o „revoluţie spirituală”, m-aş bucura să fim cât mai puţin ipocriţi. Prefer o persoană care recunoaşte că nu îi pasă prea mult nici de Roşia Montană şi nici de câinii de pe stradă. Şi ar prefera doar să vadă soluţii, indiferent care vor fi acelea.
