„Eu cred cã pentru evaluarea adevãratei perversitãți a rasei umane ar trebui ca una dintre cele mai puțin credibile și plãcute activitãți sã fie subiectul isteriei si represiunii. Dar pentru a nu te reprima este necesar sã eliberezi tot felul de forțe negative si totodatã distructive.”
„Dacã nu mã înșel, numai un conflict între forțele distructive poate crea ceva nou.”
„Ești convinsã cã pornirea sexualã este o forțã demonicã și distructivã? Da, și în același timp,o forțã creativã, adicã… poate produce din distrugerea a douã individualitãți, o nouã ființã.
“Dar individul trebuie sã-și depãșeascã întotdeauna rezistența din cauza naturii auto-anihilatoare a actului sexual.”
(“A Dangerous Method”, 2011)
Luăm o ființă umană. Se naște, crește, trece prin etapele clasice ale evoluției fizice. Copilărește, învață, răspunde cu mecanisme de autoapărare la factorii externi, se maturizează. Trece la etapa perpetuării speciei. Trece la etapa rostului în societate, contribuția ca individ al unui mare sistem. Întemeiază o familie. Dezvoltă parteneriatul pentru toată viața, dă naștere altor ființe umane pe care e datoare să le învețe de la capăt, toate etapele. Moare, e uitată. Răsare alta. Ciclul vieții. Dar paralel, coexistă spiritul. Cu toate instinctele lui ascunse și încă nedescoperite în toată nebunia și splendoarea lor grotescă. Poate de aceea am putea să luăm în calcul că trăiește prin noi, nu în noi, sămânța universală a unei forțe creatoare care permite necunoașterea și farmecul ei care naște întrebări și revelații. Infinitul. Simțirea. Suntem marcați, rând pe rând, cu peceți nevăzute, dar simțite. Suntem un amalgam de urât și frumos, ambele deopotrivă admirabile cu ochii sufletului. Suntem marcați de subconștient, de inconștient, de abis, concepte descoperite intuitiv, din propria noastră măduvă, care ne fac să suferim cu pasiune tot zbuciumul căruia nici nu putem să-i dăm nume, sau poate e Viața. Suntem un amestec de dorințe și nevoi și frustrări reprimate care ies la suprafață în cele mai nebănuite feluri, fără să le găsim explicație în cuvintele definițiilor ilustrate-n cărți. Suntem incapabili să ne definim, și totuși, ne definim perpetuu, cu fiecare mișcare, cu fiecare constantă pe care o alegem, voluntar și involuntar. Poate că timpul, relativ cum este, se explică singur, fără să vrem sau să acceptăm. Tabuurile, propriile gânduri unice, detașate de ale celuilalt, sunt simple revărsări ale munților plini de ape magice, deopotrivă otrăvitoare și vindecătoare. De ce să le refuzăm… Zac în noi ca niște vulcani cărora nu le permitem, de dragul rațiunii și-al statutului de normalitate de care avem nevoie să coexistăm. De fapt, cea mai grea lecție este să coexistăm cu noi înșine. Dacă ne-am revărsa apele, ne-am inunda pur și simplu, însă pacea care vine după, distructivă sau creatoare, ține deja de neputința de-a înțelege, de-a ne organiza, ține de frumosul contestat al lumii. E pragul cel mai de sus al levitației spirituale. De cele mai multe ori, căutăm să ne satisfacem “setea” prin refuzul strașnic de-a bea din paradisul din care suntem plămădiți. Pentru că, nu-i așa, e un singur fir de păianjen invizibil care ne desparte de nebunie, de o lume căreia poate nu i-am face față, mânjiți de temeri și de stereotipuri, de griji, de complexe, murdari de trecut și de decăderi, de condiția de-a fi doar oameni. E pragul pe care nu-l atingem decât când devenim nebunii sortiți morții istorice. Un nume tăiat sau șters într-o anonimă carte universală care deține arhiva tuturor numelor ce au fost, sunt și vor fi. Însă față de nume, ceea ce contează e memoria care transpiră prin porii celor cu care ne-am unit traseele, de-a lungul temporarei șederi, aici. Aceea nu poate fi scrisă, și totuși, nu poate fi niciodată ștearsă. Suntem oameni, nu nume scrijelite pe paginile anilor. Suntem paradoxul uniunii divine dintre iubire și ură, care fac dragoste printre noi, demonii lor.
