Mulțumesc, bucureșteni! Primarul ales de voi e om de cuvânt!

Îs Mihai, cioban la oi!
 
Recunosc că nu l-am votat pe domnul Oprescu. Nici prima, nici a doua oară.
Prima oară pentru că vorbește grobian.
Și pentru că mi-a căzut greu tatăl general (nu știu dacă de securitate, dar, cum „onoarea” asta și-a câștigat-o pe vremea lui Ceaușescu, e sigur că Securitatea și-a băgat coada pe-acolo).
 
Splendoarea florilor de câmp, printre care pasc mioarele
A doua oară, chiar că am avut de ce să NU îl votez: câte grosolănii, câte minciuni, câte promisiuni neonorate am auzit de la dumnealui de cum și-a preluat primul mandat ar fi fost de ajuns pentru ca un electorat normal să-l zvârle cu forța afară din funcție după o lună.
Dar bucureștenii nu sunt un electorat normal.
Dă-le un primar care face zob orașul, care-l văduvește de toate monumentele istorice pe care le poate distruge, care minte fără rușine, care-și face interesele călcând în picioare legile și buna-cuviință, care batjocorește pe față orașul și pe cetățenii lui, și bucureștenii nu numai că nu-l zboară din funcție, dar îl mai aleg o dată.
Le place.
Bucureștenii sunt masochiști.
Sigur, nu toți.
Numai o confortabilă majoritate a celor care binevoiesc să se prezinte la vot.
 
Coșmarul de pe străzi: mereu alte „lucrări”.
Îmi stau în gât clădirile distruse, demolările hoțești, făcute noaptea în week-end, promisiunile aruncate în bătaie de joc, veșnicele străzi desfundate, cu gropi astupate seara și redeschise a doua zi, pentru alte lucrări, stilul „proștii latră, caravana trece”, care s-a încetățenit în relațiile dintre Primărie și cetățeni.
Mă întreb cum de suportă oamenii.
Mă-ntreb de ce mă-ntreb.
Probabil că le place.
 
Sub soarele arzător, o poartă singuratică și o arie de cauciuc îmbie bucureștenii să poftească la joc. Nerecunoscători, oamenii preferă să se strecoare pe la umbra clădirilor.
Ultima batjocură la adresa bunului-simț se etalează cu nerușinare în plin centrul Capitalei.
Marele primar nu putea să nu-și lase amprenta pe Piața Universității, inima orașului, locul sanctificat odinioară de biserica Sf. Sava, locul unde a funcționat prima școală de nivel superior a orașului, spațiul pe care bucureștenii l-au cinstit înălțând aici statuile celui mai vestit voievod și pe cele ale întemeietorilor învățământului românesc.
După ce a aprobat lucrări care au știrbit vestigiile bisericii Sf. Sava (care, într-o țară civilizată, ar fi fost puse în valoare ca un punct de atracție al orașului), după ce a promis că va respecta o formulă arhitecturală care să îmbogățească orașul, că va înlocui verdeața din jurul statuilor cu noi arbori, cu altă iarbă și cu flori, primarul Oprescu s-a ținut de cuvânt.
 
Deșertul de ciment
 
Pe deșertul vast de ciment, înconjurat din toate părțile de mari monumente istorice ale orașului, s-a dezlănțuit kitsch-ul. Ca o mahalagioaică fără nici o urmă de educație, care-și umple casa de flori de plastic, închipuindu-și că o împodobește, Primăria a umplut întinderea de ciment cu urâțenii ieftine, de un gust suburban.
 
Frumoasa clădire construită de arhitectul G.M. Cantacuzino e într-o stare de plâns. Singurul detaliu în stare bună de pe clădire este reclama PSD, care are o filială aici
Pe gurile de aerisire ale parcajului subteran, au fost aruncate petece de mochetă de plastic verde, închipuind promisa iarbă.
 
„Poiana urbană” !!! Curat urbană, coane Fănică!
Iar în mijlocul pieței, deja celebrul palmier de plastic cu frunze rare fără umbră stă lângă două șezlonguri de lemn așezate pe un rotocol încins de… ciment.
 
Bătaia de joc nu s-a oprit aici.
La urma urmei, am văzut la Londra veverițe și vulpi prin nenumăratele parcuri din oraș, la Berlin, în plin centru, se zbenguie iepurii prin tufișuri, de ce să fim noi, țara mioritică, mai prejos?
 
Mioara roz frumoasă coz
Așa că acum, Mihai Viteazul, cu o figură mai nemulțumită decât oricând, a fost promovat cioban la oi.
Prin piață au apărut miorițe de placaj. Albe și negre și… roz.
Care pasc printre arbori și flori. Tot de placaj.
 
Se poate presupune că oroarea de mai sus reprezintă o oaie adormită
 Când am fost să mă încredințez cu propriii ochi de halimaua cu pricina, era ora 5 după-amiaza, în acest sfârșit de vară. Cimentul dogorea drăcește. Câțiva bucureșteni, trași la umbra clădirii fostei bănci, zăceau palizi pe scaune, discutând probabil despre simțul artistic și despre calitățile de bun gospodar ale primarului.
Să ne mai mirăm că toată Europa se uită la noi ca la ultimii troglodiți?
Ne merităm soarta.