[…] A fost, într-adevăr, părerea mea că înainte de 40 de ani nu se poate face convenabil metafizică. Dacă în adevăr metafizica – așa cum spuneam adeseori – presupune sau tinde spre o viziune totală a existenței, atunci cel care vrea să dezbată asemenea probleme trebuie să ajungă cu experiența lui personală până la limitele extreme ale existenței, aș zice: să-și fi trăit toată viața.
S-ar putea spune, din acest punct de vedere, că metafizica este un fel de destăinuire, un fel de mărturisire de credință a unui înviat din morți. Și încă „înviat din morți” nu este tocmai exact [spus], pentru că a muri este o acțiune foarte puțin clară, foarte puțin lămurită pentru noi.
În adevăr, oricine moare, moare în două feluri. El poate să moară din momentul în care s-a născut. În cazul acesta, toată viața lui nu este decât o epuizare lentă a rezervei de viață cu care a venit pe lume. Un om însă mai poate să moară și altfel: poate să înceapă să moară din momentul în care și-a ratat mântuirea. Avem deci, în afară de oamenii aceștia care încep să moară din momentul nașterii lor – și care mor încetul cu încetul, se sting așa ca o feștilă la care se isprăvește seul – , avem un alt fel de oameni care, dintr-un preaplin al ființei lor, încearcă să depășească limitele condiției umane.
Această condiție umană, evident, presupune anumite limite ce trebuie deslușite prin acte de trăire până la o anumită linie. Acela care trece dintr-un preaplin peste această linie încetează deci să existe în condiția umană; trece dincolo, trece în eternitate și este mântuit. Iar cine trece în eternitate și este mântuit, acela nu mai face metafizică, nu mai are nevoie să facă metafizică, el nu mai are nimic de spus oamenilor care au rămas dincoace. Dar cine a încercat această trecere în eternitate și a ratat-o, acela trece înapoi, cade înapoi în condiția umană; și din acel moment începe să moară. Dar, iarăși: în momentul în care el începe să moară, el a cuprins deja în experiența lui toată experiența posibilă. În acel moment deci, el are la îndemână suficiente elemente pentru a construi acea viziune de ansamblu, acea viziune totală a existenței care este metafizica.
Așa fiind, domnilor, metafizica, se înțelege, a fost o preocupare pur omenească a acelora care și-au ratat mântuirea și care încearcă să se echilibreze în existență, în condiția aceasta umană, printr-o înțelegere totală și armonică a existenței. Metafizica nu duce la mântuire, cum ar duce de pildă experiența religioasă; ea duce numai la împăcare.
Domnilor, foarte mulți oameni au experiența lor proprie, pe care o împing până la limitele extreme ale existenței; foarte mulți oameni, prin urmare, pot să ajungă la prinderea acestei experiențe într-o formulă unică, formulă care să-i împlinească pe ei și care să le ofere lor liniștea, împăcarea. Dar nu toate sistemele metafizice sunt tot așa de bune pentru lume, nu toate sistemele metafizice au o valoare circulatorie egală. Pentru că, vedeți d-voastră, valoarea de circulație a sistemelor metafizice nu este propriu-zis întotdeauna în legătură cu împlinirea, cu rotunjirea, cu perfecțiunea lăuntrică a sistemului, ci joacă, în această valoare de circulație a soluțiilor metafizice, o mulțime de alte elemente adiacente, mai hotărâtoare decât gradul de perfecție structurală a sistemului.
Aș zice, domnilor, ceva mai mult, că acest grad de perfecțiune structurală este mai degrabă un impediment decât un adjuvant pentru valoarea circulatorie a unui sistem de metafizică. Pentru că „perfect” este un lucru atunci când e mort, nu mai oferă nici un fel de posibilitate de continuare, este închis, nu mai oferă nici un fel de poartă deschisă asupra existenței. Asta și însemnează perfect: nu numai „gata-făcut”, dar „prea-făcut”, acesta este termenul. Și ceea ce este prea-făcut, ceea ce este răs-făcut, la acesta nu se mai poate adăuga nimic, e ceva perfect închis, fără nici o altă posibilitate de dezvoltare […]
Domnilor, dacă metafizica este o activitate care se desfășoară în limitele condiției umane, ea nu poate să depășească aceste condiții. Dacă omul există în timp și în spațiu, tot ceea ce creează el, tot ceea ce trăiește el poartă pecetea aceasta a spațiului și a timpului. El se relativizează, prin urmare, în raport cu totalitatea existenței, prin simplul fapt că este el însuși un eveniment istoric. Dar un eveniment istoric, întru atât întru cât rămâne eveniment istoric: întru atât întru cât nu se depășește pe el, nu se mântuiește, nu intră în eternitate. Întru atât întru cât rămâne un eveniment istoric, nu poate să fie decât un izvor de evenimente istorice, de realități istorice. Și atunci, soluțiile acestea pe care le dă el, sau imaginea care înglobează pentru el totalitatea existenței, rămâne să fie considerată ca un eveniment istoric: este eveniment istoric, legat de anumite condiții de spațiu și de timp.
Aceasta este formularea cu care luați d-voastră zilnic contact, că există o istorie a filosofiei. Istoria filosofiei însemnează incapacitatea filosofilor de a ajunge la soluții definitive; dacă s-ar ajunge la soluții definitive, ar trebui să avem nu istoria filosofiei, ci istoria erorilor filosofilor. Or, domnilor, n-am văzut încă nici un istoric al filosofiei care să accepte că știința lui este știința erorilor. Este iarăși foarte, foarte surprinzător faptul de a vedea o mulțime de istorici ai filosofiei care, atunci când părăsesc această disciplină foarte cumsecade și trec dincolo, în domeniul metafizicii, cred că pot să ajungă acolo la soluții absolute, definitive.
Eu, care nu sunt un istoric al filosofiei, nu cred. Dar dacă aș fi un istoric al filosofiei, atunci logicește aș fi obligat să cred în posibilitatea soluțiilor absolute. Precum vedeți, istoricii fîlosofiei nici măcar această datorie elementară nu o îndeplinesc – așa încât mă însărcinez s-o îndeplinesc eu pentru ei.
Dacă, prin urmare, soluțiile metafizice sunt legate de condiția umană și, prin urmare, sunt ele însele momente în desfășurarea istorică a omenirii, noi trebuie să considerăm aceste soluții întotdeauna ca, nu provizorii aș zice, dar că trecătoare. Nu provizorii, cum cred unii, pentru că „provizoriu” este o stare înspre definitiv; ci trecătoare, pentru că ele veșnic trec, au trecut și vor trece.
Dar, vedeți d-voastră, în înțelegerea aceasta a istoriei procesului de liniștire, de împăcare umană, în înțelegerea aceasta există, fără îndoială, ceva cu totul relativ, ceva aș zice absolut relativ. Însă totuși, relativul acesta nu este chiar așa de absolut cum apare la prima vedere. Evident, eu reprezint o soluție; înaintea mea, bunicul meu a reprezentat altă soluție; acum trei sute de ani străbunicul meu a avut și el altă soluție, a lui, la toate problemele care l-au frământat. Dar întru atât întru cât va fi fost și el un ratat al mântuirii, cum spuneam adineaori.
Dar când cineva formulează o teorie, teoria aceasta poate să fie falsă; și teoria aceasta poate să fie adevărată. Într-un fel, ea poate să fie bună, sau neîndestulătoare într-un alt fel. Când cineva aduce înainte o soluție metafizică, ea poate fi cercetată deci în două feluri. Mai întâi, în ea însăși – și atunci ea trebuie să fie coerentă, unitară, organică, armonică, lipsită de contradicții interioare lăuntrice. Sau, ea nu este coerentă, nu este unitară, și atunci ea trebuie înlăturată de la început ca falsă, pentru că nu răspunde condițiilor logice de ființare. Dar când o soluție a împlinit aceste condiții logice de ființare, ea încă nu însemnează că stă, căci condiția logică este o condiție necesară, dar nu suficientă. Pentru ca ea să fie suficientă, trebuie să îndeplinească alte condiții […].
Condițiile de drept sunt cele logice: da, nu; este sau nu este. În ceea ce privește condițiile de fapt, aceste condiții nu se pot sistematiza, nu există un criteriu aprioric pentru judecarea condițiilor de fapt ale unei soluții metafizice; ar fi contradictoriu, de altfel, să existe un criteriu aprioric pentru aprecierea acestor condiții de fapt. Noi putem spune, din acest punct de vedere: soluția mă satisface, sau nu mă satisface; soluția este bună, sau nu este bună. Dar eu nu pot să spun: este adevărată, sau nu este adevărată. Din același punct de vedere, eu nu pot să spun de pildă că „Pământul se învârtește în jurul Soarelui”. Eu pot să spun: „Afirmația că «Pământul se învârtește în jurul Soarelui» verifică experiența mea din acest moment”; nu pot să fac nici un fel de afirmații asupra experienței omului de mâine, sau asupra generației de după mine.
Dacă cineva afirmă: – Dumneata ai văzut ce repede se învârtea astăzi dimineață Soarele în jurul Pământului? Vei spune: Ăsta habar n-are, crede că Soarele se învârtește în jurul Pământului. Sau vei spune: Nu este adevărat! Cum să nu fie adevărat? Este perfect adevărat pentru experiența lui. Nu era adevărat pentru Ptolemeu că Soarele se învârtește în jurul Pământului? Cum să nu fie adevărat, doar grecii au navigat sute de ani pe această supoziție! Dacă a fost adevărat, de ce nu mai este și astăzi? Noi zicem că este mai adevărată experiența noastră de astăzi, mai largă decât cea ptolemeică, experiența de astăzi este mai îndestulătoare, nu mai verifică afirmațiile de atunci. Și atunci, evident, eu caut altă afirmație, [una] care să înglobeze toată experiența mea […].
Deci, există limite în relativitatea soluțiilor metafizice – și mai există și altele, în afară de acestea. De pildă, eu am spus: acestea. [Sau], de pildă, eu am spus: experiența mea, soluțiile mele. Dar „experiența mea” și „soluțiile mele”, asta este un fel de a vorbi. Există, desigur, principial, „experiența mea, a ta, a lui”; dar nu există de fapt această experiență diversificată pe indivizi și, înăuntrul indivizilor, pe momente. Pentru că, de fapt, „experiența mea” însemnează altceva, însemnează „experiența noastră”. Dacă individul ar fi o ființă de-sine-stătătoare, atunci fiecare individ ar fi un centru de metafizică, ale cărui răsfrângeri în afară, principial, ar trebui să fie nule. Pentru că dacă fiecare individ, la rândul lui, ar fi centru de activitate metafizică, atunci indivizii ar fi un fel de monade fără uși, fără ferestre, deci fără posibilitatea de a comunica între ei.
Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu – carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)
Autor: NAE IONESCU
