Citesc într-un număr mai vechi din Bursa (mai vechi, adică de prin aprilie anul acesta) următoarea declaraţie a unui distins specialist în investiţii bancare, Aurelian Dochia: “Nu cred că avem o piaţă atât de mare încât să prindă viaţă un segment specializat de consultanţă în domeniul artei. Există investitori în artă, dar vor rămâne la nivel individual. Aceşti investitori au deja relaţii, ştiu ce apare pe piaţă, sunt cunoscători în domeniu”.
Tot respectul pentru profesionalismul dovedit în carieră şi pentru înaltele titluri şi distincţii obţinute de Aurelian Dochia, dar cred că, în privinţa pieţei de artă, domnia sa e pe dinafară. Nu neapărat în privinţa momentului de evaluare dar, în mod sigur, în privinţa dinamicii acestei pieţe. În plus, acest segment de consultanţă există, încă din 2005. Se numeşte Asociaţia Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din România (AEEAR) şi este condusă de criticul de artă Pavel Şuşară.
AEEAR este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, care “funcţionează pe criterii profesional-ştiinţifice şi acţionează în interes public, în scopul protejării şi promovării bunurilor cu semnificaţie cultural-artistică, indiferent de forma de proprietate a acestora”. Împreună şi alături de instituţiile abilitate ale statului, în conformitate cu legislaţia în vigoare, AEEAR “efectuează, din proprie iniţiativă şi la solicitări, cercetare documentar-ştiinţifică, expertiză şi contra-expertiză, autentificare, clasare şi evaluare pentru obiectele cu semnificaţie artistică din domeniile: artă plastică, artă decorativă, artă religioasă, etnografie şi artă populară, numismatică, filatelie, arheologie, tehnică etc”.
Interesant e că instituţiile care apelează la serviciile de expertiză n-au fost în primul rând galeriile sau casele de licitaţii, cum ne-am fi închipuit, ci Vama, Poliţia, Interpolul, SRI, băncile, instanţele judecătoreşti şi agenţiile de asigurări. Deci, în primul rând instituţiile care au tangenţă cu activitatea infracţională a unor “operatori” de artă.
Dacă n-ar exista alte criterii de evidenţiere a nivelului de dezvoltare al pieţei de artă, l-am putea deduce din nivelul de infracţionalitate al domeniului. Simetria acestora este perfectă…
Dar, din fericire, există şi indicii directe, în primul rând statistice. Astfel, în ultimii 15 ani, randamentul mediu anual al pieţei de artă a fost (conform Indexului Artmark) de 27%, așadar mai mare decât cel al investițiilor în aur, terenuri ori valori imobiliare românești.
Constituirea, în 2011, a primului fond de investiţii în artă, Certinvest Artă Românească este, de asemenea, un argument care-l contrazice pe Aurelian Dochia. Oportunitatea economică a pieţei de artă a simţit-o până şi statul român care a creat, tot în 2011, Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR). A inclus, evident, în domeniul său de competenţă, şi operele de artă, „ciupind” din atribuţiile AEEAR…
Noile mişcări care se petrec în Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România (propunerile legislative care ar putea alinia, sub aspect juridic, piaţa autohtonă cu cea europeană), apariţiile celor două Indexuri ale pieţei de artă, Tudor-Art şi Artmark, crearea, în 2012, a Institutului Artmark de Management al Artei, nivelul de preţ la care a ajuns să se vândă un tablou (300.000 euro) îl contrazic şi acestea pe Aurelian Dochia, care este specialist în investiţii bancare. Se pare, însă, că şi în acest domeniu (sau mai ales aici) există discriminări inexplicabile, de vreme ce operele de artă întârzie să fie folosite ca instrumente bancare. Sau, poate, pur şi simplu, bancarilor le este frică de artă.
Sursă: FINANŢIŞTII
