Un proiect frumos în care bucureşteni prin naştere sau prin adopţie îşi exprimă experienţele frumoase trăite în oraşul de pe Dâmboviţa. Acest oraş efervescent se regăseşte în trăirile oamenilor care dau spaţiului public intimitatea istoriilor personale.
Vlad Trandafir scrie prin intermediul camerei de luat vederi istoria trăită de oameni pe www.colturidebucuresti.net.
Cum aţi pornit acest proiect?
Într-un prim moment, cheful de făcut experimente a trecut, propriu-zis, înaintea elaborării riguroase a unui concept narativ. Am fost mai interesat, iniţial, de amănunte, de stilistică decât de găsirea unui subiect care să-mi convină. Altfel zis, e un proiect a cărui idee s-a lămurit în timp, cred că pe parcursul unor luni de zile, în vara-toamna lui 2012. Un posibil început pentru el e un interviu pe care l-am vazut la emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniştii, cu Mihai Oroveanu, directorul MNAC. Oroveanu pomenea, la un moment dat, de un monument amplasat în Piaţa Charles de Gaulle. E vorba de Crucea Secolului de Paul Neagu (zisă, am aflat după aceea, şi Prescura sau Biscuitele). Ceva din felul în care a vorbit despre el, probabil, diversitatea care plana asupra semnificaţiilor lui, mi-a plăcut. În orice caz, m-a făcut curios. Curiozitatea, însă, a venit la pachet şi cu un fel de sâcâială. Trecusem de „n” ori pe lângă el, fusesem vag contrariat de bizareria lui, dar n-avusesem niciodată atenţia, ca să nu zic generozitatea, de a-i acorda o privire mai serioasă. Mă scoate din sărite când sunt căscat. Era ca şi cum realitatea s-ar fi străduit să-mi scoată înainte o oarecare ocazie de întelepţire, iar eu alegeam să-i dau ignore. E, cred, prima motivaţie a acestui proiect – un fel de luare de poziţie în faţa indisponibilităţii, a mea, în primul rând, de a fi prezent, cu inima, nu doar cu ochii, în spaţiul în care mi-e dat să trăiesc.
Pe urmă, n-ar fi prea greşit să precizez că sunt un bucureştean recuperat. Am crescut în Giuleşti până la treisprezece ani, pentru ca, apoi, să maă mut la Constanţa şi, în cele din urmă, să ajung să locuiesc la Marsilia. M-am reîntors în Bucureşti după vreo nouă ani de trăit, deci, pe alte meleaguri. Oarecum târziu, iar asta, bineînţeles, mă face să fiu uşor nesigur pe iubirea pe care o am pentru locul ăsta. Mi-am zis că n-ar strica să dau şi eu câteva probe de amor, măcar cât să ofer premizele unei relaţii ok, dacă nu ale unei mari pasiuni.
La final de tot, ar mai fi un motiv. Am boală pe ideea de cultură generală înghiţită mecanic. Un exemplu bun este imboldul turistic. Adie, în aerul nostru dâmboviţean, aceasta idee, năştrusnică, că, dacă ştii cine a construit cutare palat, la ce data, cărui stil îi aparţine şi câţi îngeraşi are pe acoperiş, ai sanse să ţi se reveleze un strop din esenţa locului. Mai mult, că ai ocazia să atingi şi un oarece rafinament intelectual, rezervat, desigur, doar inteligenţelor excepţionale. O mare vrăjeală. A considera că informaţia rece, nedublată de împărtăşirea unor trăiri autentice, te poate face să pricepi ceva dintr-un oraş, e, din păcate, o amăgire. Pentru a putea spera la o experienţă care să aducă o minimă revelaţie, trăind în Bucureşti, ori vizitând Bucureştiul, să te scufunzi niţel în poveştile oamenilor, în câteva relatări personale, e mai de preferat decât toate ghidurile din lume. Dacă mi-amintesc bine, în filmul de prezentare al proiectului am spus chiar ceva de felul ăsta. Bucureştiul nu e doar case de epocă, Bucureştiul e, în primul rând, ficţiune.
Care credeţi că este impactul proiectului?
Impactul, înainte de toate, nu prea e. Şi nu e ceva care să mă îngrijoreze, aşa au stat lucrurile de când e lumea şi pământul când a fost vorba de întreprinderi a căror miza e, aşa-zicând, sufletească. Un impact, însă, tot e. În sensul că oamenii sunt atenţi. Şi chiar dacă, pe moment, nu le e limpede rostul vizualizării unor astfel de mărturii, ele lucrează, totuşi, în favoarea lor pe termen lung. Există, atât în conţinut cât şi în forma clipurilor, o formă de afecţiune. Un ceva mai dificil de pus în cuvinte, dar care, dacă pot să mă exprim atât de banal, face bine. Decontractează, sporeşte sentimentul de comunitate, e sănătos, cum s-ar spune.
Cum îl vedeţi în viitor?
Nu fac profeţii, sunt superstiţios. 🙂
Câteva cuvinte despre Bucureşti.
Bucureştiul este un ghiveci şi trebuie luat ca atare. Are, însă, şi insule, oaze, de normalitate. De frumuseţe, chiar. N-avem motive serioase de disperare. Avem, însă, nenumărate motive de nemulţumire, de frustrare, în privinţa cărora am face bine să avem măcar un punct de vedere critic, dacă nu nişte fapte. Până atunci, cum se ştie, orice reconstrucţie serioasă începe din interior.
