La naiba, poate Dumnezeu să ştie, că noi devine din ce în ce mai sigur că nu. Şi nu vorbim de paraua noastră cea de toate zilele, aia care păstrează liniştea-n familie, pantoful în picior şi creditorii în banca lor. Nu. E vorba de bani mulţi, de banii unor industrii, ai căror reprezentanţi par, cel puţin declarativ, să nu aibă habar ce se întâmplă în jurul lor.
La diferenţă de doar o zi, ministrul Agriculturii Daniel Constantin şi Bibiana Stanciulov – patroana dulceţurilor de Topoloveni au spus liniştiţi, unul că nu ştie unde dispare o parte dintre fructele şi legumele produse în România, iar cealaltă că Dumnezeu ştie unde se duce diferenţa de bani dintre încasările pe borcanele ei de magiun şi preţul de raft.
Cum Dumnezeu ştie să se apere şi singur, nu are nevoie nici de grandomana catedrală a Preafericitului şi nici de nimicnicia mea, ar cam trebui să învăţăm noi ăştilalţi să ne apărăm.
Ca să detaliem un pic, Daniel Constantin a spus că ŞTIE că România produce suficiente fructe şi legume cât să-şi acopere consumul, dar o parte dintre acestea dispare şi e înlocuită de importuri. Cum e greu de crezut că fermierii români au început să cultive mere şi cartofi simpatici, care dispar când bate vântul şi apar dacă încălzeşti zona puţin, ar fi de aşteptat ca ministrul să se ia la braţ cu Poliţia, cu Parchetul, cu Garda Financiară, cu cetăţenii ăştia care se ocupă cu japca banului privat şi să vadă cam cum ies unele legume şi fructe din ţară şi se întorc apoi după o zi-două ca importuri.
Ba, în plus de asta, acelaşi ministru ar trebui să ştie că mulţi dintre fermieri preferă să-şi arunce recolta pentru că nu găsesc piaţă – totul sau aproape totul e condus de mafia ţigănească cu ramificaţii drept în vârf de stat şi de partid(e), iar depozitarea îi costă prea mult pe termen scurt pentru a putea aştepta nişte venituri pe termen mediu de la respectivele culturi.
Aşa că în loc să zică că nu ştie unde naibilui dispare mâncarea, Daniel Constantin ar putea să se apuce să o caute şi să o ajute să iasă la iveală. Iar cei care se opun şi parazitează pieţele pot primi pe termen mediu şi lung mâncare şi cazare gratis de la stat.
După ce Daniel Constantin a scăpat mărul cu nu ştiu unde dispare mâncarea, la nici 24 de ore, doamna blestemată de părinţi cu numele de Bibiana, altfel un om de afaceri demn de respect care a întărit şi a pus solid pe piaţă unul dintre cele mai remarcabile branduri româneşti, dulceţurile de Topoloveni, dă vina pe Dumnezeu, cum că El ar şti unde se duce diferenţa de bani dintre cei 15 lei (minus taxe de raft, samd) adică nouă lei pe care îi primeşte de la marile lanţuri de retail şi preţul de raft de 20-23 de lei al unui borcan cu magiun de Topoloveni.
Asta la magiun, că dulceţurile se apropie de 30 de lei, de zici că au mâncat salam de Sibiu când erau mici. Acum, ca să revenim, doamnă Bibiana, banii se duc la retaileri, dar nu vă plâng nici pe dumneavoastră pentru că aş paria un capac de sticlă contra unui borcan de dulceaţă de cireşe amare că producţia nu costă nici ea mai mult de patru lei. Am avut toţi o bunică şi ştim cum se fac dulceţurile şi de ce se făceau pe vremuri în cantităţi uriaşe. Ţineau de foame şi erau ieftine. Şi cu cât faci mai mult, cu atât costă mai puţin.
Aşa că ar fi fost bine ca patroana de la Topoloveni să spună direct şi nu voalat că retailerii pun presiune mare pe producătorii autohtoni şi chiar şi în condiţiile astea, scot în faţă mărcile proprii şi nu ale furnizorilor şi ca expunere şi ca politică de preţ.
Acum, în ambele cazuri există doi pierzători. Unul mare, consumatorii, şi altul mai mic, chiar dacă urlă ca din gură de şarpe, producătorii. Poate interveni cineva? Din nou legea, în măsura în care se respectă reglementările europene.
Bun, şi aşa am ajuns la problema adevărată a României, pentru că cele de mai sus sunt doar bucăţi dintr-o nenorocire mult mai mare. Nu avem strategie în niciun domeniu, puterea politică, roşie, galbenă portocalie, violet cu picăţele sau cum o fi, nu reuşeşte să vadă mai departe de propriul nas sau buzunar.
Aşa se ajunge ca o companie care produce în România să fie mai puţin favorizată decât una care vinde în România – e practic reprezentată aici de o echipă de vânzări, indiferent cât de pompoase sunt titulaturile – care trimite profitul afară şi contribuie prin importuri la deficitul comercial. De ce nu obligă/susţine/îndeamnă – în măsura în care se poate, evident – statul firmele străine să-şi construiască unităţi de producţie în România? Evident,cu retailerii e mai greu de discutat. Deşi nu produc, asigură zeci de mii de locuri de muncă şi cu argumentul ăsta pot închide gura oricui, chit că nu e normal.
Asta, însă, nu răspunde la întrebarea de ce nu se uşurează presiunea fiscală pe muncă şi nu se acordă avantaje companiilor care investesc în producţia în România? Ceea ce s-ar pierde pe termen scurt din taxe, s-ar câştiga pe termen lung, s-ar susţine crearea de noi locuri de muncă, care la rândul lor ar furniza bani din impozite.
Bineînţeles că în felul ăsta armata de anoşti care populează birourile instituţiilor publice ar fi nevoită să muncească. Să găsească idei şi soluţii, ori ea au apărut acolo pentru că a lipit afişe şi s-a înjurat în alegeri cu oponenţii, nu pentru că ar avea vreo aplecare sau talent. Tot ce îi interesează e să-şi asigure viitorul că doar vor veni alte alegeri şi dacă nu apucă să se sucească în alt partid, rămân cu buza umflată în opoziţie.
Iar noi în vremea asta ne lamentăm şi ne văităm de sărăcie. Foarte bine, asta şi merităm. Pentru că deşi oamenii ăştia ar trebui să gândească pe banii noştri ei se rezumă doar la furăciuni sau, cam acelaşi lucru, la lansat tot felul de prostii, gondole, telegondole şi panseluţe. Şi noi tolerăm asta, în loc să-i batem cu panseluţa în cap.
SURSA-http://www.businesscover.ro/25-04-2013-unde-se-duc-banii-cand-se-duc/
