PROCLAMAŢIA DE LA PADEŞ şi „zavera” din Bucureşti

De către
Miron Manega
-

 

 

Pe 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti, ţinând în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului. Până pe 23 martie, a continuat tratativele cu boierii, finalizate cu două documente. În primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.

 

La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor – realitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”.

 

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (de fapt, un război, având în vedere strategia şi regulile militare după care s-a desfăşurat) începuse pe 23 ianuarie 1821 la Padeş, unde el a citit celebra proclamaţie. Pe 28 februarie, Tudor a părăsit tabăra de la Ţânţăreni, pornind în marş către Bucureşti. Între timp, cópii ale Prclamaţiei de la Padeş au fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populaţiei la mişcarea iniţiată de el. În zilele de16 şi 20 martie, înainte de intrarea sa „oficială” în Capitală, Tudor Vladimirescu a adresat locuitorilor Bucureştiului, acelaşi mesaj:

 

 

„Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!

 

Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.
Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod […], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

ZAVERA DIN BUCUREŞTI

(Fragment)

de  Emanuel Badescu

 

 

În dimineata zilei de 21 martie, Tudor Vladimirescuz a coborat pe Podul Calicilor si a tras la palatul banului Grigore Brancoveanu  de la poalele Dealului Mitropoliei, fosta resedinta domneasca a lui Constantin Brancoveanu, in curtea caruia si-a asezat suita. A fost intampinat ca un Domn de membrii Divanului si de cler. De locuit, a locuit peste drum, in casele stolnicului Geani Orasanu (de la inceputul strazii Poetului, azi Enachita Vacarescu). Seara s-a petrecut ceva de neimaginat pentru niste aliati. O ceata de arnauti comandata de Diamandi ocupase Cetatea Mitropoliei. Intrucat la poalele dealului, in curtea Palatului Brancoveanu, pandurii isi ridicasera corturile si faceau zarva, cei din cetate s-au simtit amenintati si au deschis focul.

Pandurii au ripostat, „batalia” durand pana in zori. Semn rau! Speriati ca s-ar putea intampla o nenorocire Sfantului Dumitru, negustorii islicari au luat cosciugul cu nepretuitele moaste si l-au purtat „pe umerii lor, inconjurat de felinare si de preotimea de la Mitropolie pana in biserica Sf. Dumitru”. Doua zile mai tarziu, boierii divaniti constatau ca „pornirea slugerului Theodor Vladimirescu nu este rea si vatamatoare, nici in parte fiescaruia, nici patriei, ci folositoare si izbavitoare si norodului spre usurinta”.

 

Om patit, Tudor ii va pune sa jure ca „niciodata nu vom cugeta impotriva vietii si a cinstei dumnealui”. La randul sau, el se lega sa nu repete faptele anarhice din Valahia Mica, ba chiar sa le apere drepturile „impotriva vrajmasilor ce se vor arata impotriva dreptatilor tarii”!

 

Schimbul de juraminte nu facea din el un Domn, cum s-a crezut: acceptand ca, datorita imprejurarilor, se ignora firmanul sultanului, el nu a fost uns ca Domn de mitropolit. Poate ca astepta ca propunerea sa vina dinspre Divan; aceasta nevenind si nici el neimpunand-o, plus patania cu „batalia”, a considerat ca este mai prudent sa se retraga pe inaltimile de la Cotroceni. De acolo i-a trimis veste lui Ipsilanti, invitat de mitropolitul Dionisie Lupu laBucuresti, sa nu patrunda in capitala Tarii Romanesti si sa sada in Palatul Ghica de la Colentina. Ipsilanti a facut o scurta descindere si in oras, unde a stat in casele Bellu de pe Podul Mogosoaiei. Acolo a fost vizitat de boieri si de inalti prelati, care, probabil, au ridicat si dreptul lui – legitim – la domnie.

 

Este interesant de observat ca, in finalul discutiei, dupa ce s-au rugat in paraclisul din spatele curtii, el le-a cerut sa formeze un „guvern national”, pe motiv ca in viitor nu vor mai fi guvernati de fanarioti! Ideea „domniei pamantene”, avansata prima data dupa fuga lui Caragea, cand boierii il propusesera sultanului ca domn pe „batranul Priscoveanu din Craiova”, fusese, iata, repetata si de generalul Alexandru Ipsilanti, fiu si nepot de straluciti domni fanarioti, insa, datorita inrudirilor, mai mult roman decat grec… El isi va face cunoscute ideile si in scris, printr-un proiect de constitutie, datat 19 aprilie 1821.

Desigur, intalnirea si discutia au ajuns si la urechile lui Tudor, care – abil – a parut sa nu le dea importanta, in fapt dorind sa-si intareasca pozitia in poporul de rand, cat si in ochii boierilor ramasi in Capitala, care nu toti ii erau prieteni. Va raspunde proiectului lui Ipsilanti cu un alt proiect, intitulat „Cererile norodului rumânesc”, in care strainii erau cu totul exclusi din viata publica si din demnitatile bisericesti. Dorind sa-si demonstreze priceperea politica, pe un fond de ostilitate a populatiei contra trupelor eteriste, care se dedasera la abuzuri, s-a intalnit cu Ipsilanti la Cismeaua lui Mavrogheni, unde, „dupa dulceturi, cafele si ciubuce”, l-a convins sa preia administrarea tinuturilor subcarpatice, lui revenindu-i – oficial! – stapanirea asupra Olteniei si restului Munteniei. Generalul acceptase din doua motive: se putea refugia in Transilvania in caz de pericol si fiindca banuia ca Tudor este in relatie cu pasii de la Silistra si Vidin. Oricum, era o victorie, ostile dezordonate si brutale eteriste parasind Capitala. Poporul Bucurestilor il numea deja „Domnul Tudor” sau, cum spune Pappasoglu, „Domnul Tudorin”.
Cam in acelasi timp cu plecarea eteristior, pandurii primeau ordin sa ocupe Cetatea Mitropoliei si manastirile Radu Voda si Mihai Voda. Pentru o supraveghere mai atenta si mai lesnicioasa, va muta Divanul tarii la conacul Golestilor de la Belvedere, comunicarea facandu-se tainic, prin vechile tunele reparate de Gheorghe Lazar. Asa primira insarcinarea stolnicul Costantin Boranescu si pitarul Ionita Jianu, omul de incredere al lui Tudor, sa plece la Silistra in ziua de 18 aprilie. Urmau sa trateze cu otomanii si sa accepte conditiile acestora, mai putin depunerea armelor si alianta contra ostilor lui Ipsilanti. Neputandu-se ajunge la un rezultat acceptabil pentru ambele parti, trupele otomane au invadat lunca Dunarii indreptandu-se spre Craiova, Bucuresti si Iasi.
Cantarind sansele de rezistenta, nule si din punct de vedere diplomatic, nu doar militar, Tudor a decis in ziua de 15 mai sa paraseasca orasul si sa caute adapost in manastirile din nordul Olteniei, pe care, prevazator, le intarise. Ratase domnia, era pe punctul de a-si pierde si viata. Insa nu otomanii constituiau pericolul, ci „prietenii” greci.
Profitand de nemultumirile pandurilor, generate de asprimea lui Tudor, care ii executase pe 24 dintre acestia pentru acte de talharie, Iordache Olimpiotul l-a acuzat – cu dovezi – de tradarea legamantului de la Sf. Sava, l-a arestat si l-a trimis legat la Targoviste, sa fie judecat de Ipsilanti. Generalul, nevoind sa se implice, nu l-a deferit tribunalului Eteriei, cum le promisese lui Iordache si lui Dimitrie Macedonschi, ci l-a predat „anchetatorilor” Lassanis si Caravia, bestii cunoscute pentru ferocitatea lor. Acestia l-au torturat o noapte intreaga si apoi l-au casapit cu sabiile, conform ritualului de executie al Masoneriei.
Cumplita fapta s-a intamplat in ziua de 27 mai. In zadar i-au cautat ramasitele vladica Ilarion si parintele Ilie de la manastirea Butoiul, acesta din urma notand: „Am mers cu parintele Ilarion la manastire de am facut slujba pentru odihna sufletului. Si plangea lumea, si parintele Ilarion se batea cu pumnii in piept, si da crucea la norod ca sa se inchine. Si multa jale era pe noi toti”.
Asa a disparut Domnul Tudor. Nici soarta eteristilor n-a fost mai blanda, multi dintre ei cazand rapusi de capitanii care trecusera in tabara otomana, precum Sava, Mihali si Ghencea! Blestemul lui Ilarion ii ajunse, insa, si pe acestia. Chehaia Bey – machedon la origine – i-a scurtat de cap si a ordonat ostenilor proveniti din romani turciti sa intre prin case si sa puna oamenii sa zica: „Retevei de tei pe miriste de mei”. Cine pronunta gresit era decapitat pe loc. Era finalul zaverei, care a culminat cu masacrul grecilor de la biserica Olteni, razbunare „in oglinda” a turcilor ucisi la biserica Golia din Iasi din ordinul lui Lassanis.

 

Citeşte articolul integral în Ziarul de Duminică

sursa-http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/proclamaTia-de-la-padeS-si-zavera-din-bucuresti

Afisari: 746

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR