Când apare ceva nou într-un domeniu, principala problemă e că nu ştii cum să încadrezi acel ceva. Nevoia de a clasifica, de a conceptualiza, de a încadra, este inerentă spiritului cartezian, deductiv. Aşadar, şablonizarea nu este ceva negativ în sine, este doar o reacţie a instinctului de apărare în faţa noului, pe care-l percepe ca pe un agresor. Negativă este însă persistenţa, înţepenirea în şablon, după ce ai constatat că noutatea cu pricina nu este destructivă, ostilă, ci dimpotrivă.
Am cunoscut recent un artist care este maior de poliţie. Prima mea reacţie de autoapărare: ce poate fi mai incompatibil cu arta decât un poliţist?… Curiozitatea a fost, totuşi, mai puternică decât prejudecata şi am mers mai departe. Iată ce am aflat…
Tânărul (căci este destul de tânăr domnul maior, are 35 de ani) se numeşte Aurelian Bădulescu şi lucrează la laboratorul de reconstrucţie facială din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică. Face, în principal, portrete-robot după descrieri. Dar, spre deosebire de oricine altcineva din România (şi am bănuiala că şi din lume) maiorul Bădulescu le face în lut. Mai face şi reconstrucţii faciale după cranii, precum şi reconstrucţii faciale de persoane adulte, pornind de la fotografii din copilărie (asta se numeşte, în limbaj criminalistic, îmbătrânirea facială a copiilor dispăruţi).
Performaţele maiorului-artist sunt mai mult decât spectaculoase, dar – ar putea obiecta cineva – nu neapărat la capitolul artă. Prezumţia ar fi valabilă dacă lucrurile s-ar limita la simpla reconstrucţie facială din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică. Din fericire, nu este aşa. Pasiunea lui Bădulescu pentru portretistica în lut l-a ridicat la un standard de măiestrie atât de înalt, încât a ajuns aproape de la sine pe teritoriul artei. „Tehnic, pot să fac orice se poate modela, dar nu o fac cu bucurie decât atunci când modelez chipul uman. Nu-mi place, de exemplu, să fac basoreliefuri cu case ori peisaje, dar pot să redau bucuria sau tristeţea unui chip care priveşte aceste case ori peisaje. Pot să redau stările sau trăirile oamenilor când privesc sau ascultă ceva, prin felul în care se reflectă toate acestea pe chipul lor. Pot să redau toate lucrurile ce ne înconjoară, dar numai astfel reflectate…”.
Aurelian Bădulescu este, cu alte cuvinte, portretist. Portretist în lut. Talentul lui s-a dezvoltat sălbatic, necontrolat, modelând lutul ca simplu divertisment, până pe la 28 de ani, când îşi uimea prietenii şi cunoştinţele cu performanţele sale ludice. Pentru că asta făcea – se juca. Nimeni nu s-a gândit că ceea ce făcea el se numeşte artă sau că ar fi în anticamera artei. Şi nici Bădulescu nu s-a prea luat în serioas. Lucra la Poliţia economică din Rm. Vâlcea când, în 2005, l-a cunoscut pe pictorul Sergiu Plop care, dându-şi seama de potenţialul tânărului ofiţer de poliţie, l-a dus la jurnalistul, caricaturistul şi ceramistul Nicolae „Cucu” Ureche. „Cucu” este cel care l-a determinat să se ia în serios.
Aşa a început Bădulescu să expună în Bucureşti, prin intermediul Cercului Cultural al MAI. În 2011 a fost remarcat, la o expoziţie de la Muzeul Naţional de Istorie, de Liviu Popa, şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române de atunci, şi de chestorul Gabriel Ţâru, directorul Institutului Naţional de Criminalistică. La câteva săptămâni, Aurelian Bădulescu a primit un telefon de la Gabriel Ţâru, care i-a propus să lucreze în subordinea sa, în cadrul laboratorului de reconstrucţie facială.
Bădulescu a acceptat. Şi-a lăsat familia la Rm. Vâlcea şi s-a mutat cu serviciul la Bucureşti. Cu încurajarea şi sprijinul lui Gabriel Ţâru, a început să penetreze spaţiul public, făcând mai multe expoziţii. Cea mai spectaculoasă pare a fi cea care urmează: pe 28 martie, la Teatrul de Comedie (o expoziţie de caricatură, reprezentându-i pe cei mai mari actori români de comedie). Şi e spectaculoasă, pentru că e prima expoziţie de caricatură în lut organizată vreodată, de cineva, în România.
Uşurinţa şi rapiditatea uluitoare cu care Aurelian Bădulescu realizează portretele şi caricaturile-portret în lut îl fac comparabil cu Ştefan Popa Popa’s. Evident, cu diferenţele impuse de gen, manieră şi materialul de lucru. Dacă Popa’s schiţează o caricatură în aproximativ 2 minute, Bădulescu modelează o schiţă de portret în 5-10 minute. Mai mult, poate face chipuri umane şi cu ochii legaţi, bazându-se numai pe simţul tactil.
Aurelian Bădulescu este un unicat. Atât pe criterii de tip Guinness Book (rapiditatea cu care face portrete, originalitatea materialului în care realizează portretele robot şi, mai nou caricaturile), cât şi pe criterii de expresivitate artistică. Dar mai este ceva care-i accentuează personalitatea: iubeşte lutul cu o pasiune aproape patologică. În sensul că iubeşte DOAR lutul. Nu marmura, nu lemnul, nu piatra, nu bronzul… Lutul şi-atât! Aşa cum ceea ce modelează cu bucurie este DOAR chipul uman. Aşadar, algoritmul creaţiei lui Aurelian Bădulescu este cât se poate de simplu: lutul şi chipul. Dar, oricât ar fi de simplu, acesta reprezintă, de fapt, sistemul binar al celei de-a şasea zile a Creaţiei, când Dumnezeu l-a făcut pe om din materia primordială, lutul, dându-i propriul lui chip.
P.S. Expoziţia de caricatură în lut a lui Aurelian Bădulescu de la Teatrul de Comedie („Mari actori – esenţe imateriale”, 28 martie, ora 15,00) are şi o parte de happening: artistul va modela în direct (live!) portrete sau caricaturi-portret ale invitaţilor, pe care aceştia le pot păstra. Contra cost.
Sursă: FINANŢIŞTII
