Este pe cale să se întâmple cel mai prost scenariu de regionalizare – cel în care capătă atribuții regiunile de dezvoltare lăbărțate și șchioape, desenate acum 15 ani prin alipirea de județe ceaușiste.
Rezultatul este previzibil – un haos și mai mare decât cel de până acum – iată de ce:
În primul rând, componentele sunt cu probleme – județele au fost tăiate arbitrar, mutând localități dintr-o zonă de influență în alta. Problema este la limită gestionabilă la dimensiunile actuale ale județelor (ba chiar compensată uneori de rațiuni practice cum ar fi distanțele mai mici), dar se amplifică teribil atunci când – de exemplu – o zonă care ține în mod tradițional de Banat se trezește mutată cu totul în Oltenia.
În al doilea rând, numărul regiunilor este prea mic – doar opt, deși există aproximativ 12-15 orașe cu potențial regional. Asta înseamnă că majoritatea regiunilor vor avea două-trei centre de greutate aflate în competiție și chiar conflict – rețeta eșecului previzibil.
În al treilea rând, însăși gruparea este dubioasă. Cel mai aberant exemplu este regiunea “Sud-Est”, făcută practic din resturi, care grupează 6 județe din trei regiuni istorice diferite, întinsă de la stațiunile litorale Mangalia și Vama Veche până la cele montane Soveja și Lepșa, tăiată de o Dunăre fără suficiente poduri, cu un centru de greutate în potențiala conurbație Galați-Brăila, importantă demografic dar debilă economic și altul în capitala de-facto, centrifugă, de la Constanța. Dar probleme apar și în alte părți. În regiunea “Sud”, județele Ialomița și Călărași înființate în 1981, din rațiuni obscure, în forma actuală de cremvurști, ele încurcă teribil orice încercare de grupare pe regiuni. Alt exemplu de proastă-delimitare este Transilvania istorică, împărțită între trei regiuni diferite.
Și împărțirea administrativă din 1968, încă valabilă, și politicile de după s-au făcut cu… ignorarea realității. Unul dintre principiile greșite susținute și atunci și acum este cel că mai puține niveluri administrative înseamnă mai puține cheltuieli și mai multă eficiență.Principiul se dovedește în realitate complet fals – în momentul în care anumite servicii devin fie prea dese fie prea rarefiate. Prin constituție, România are două nivele administrative subnaționale – județele și consiliile locale (municipiu/oraș/comună), însă de-facto ele sunt patru. Există un nivel supra-județean, fie că e vorba de asocieri pentru construcția și exploatarea de aeroporturi, fie de propunerile de construire a spitalelor “regionale” (15), fie de centrele universitare. Și există un nivel subjudețean, caz în care “municipiile” sau orașele mai importante preiau în sarcina proprie servicii pe care comunele nu le vor putea asigura vreodată. Față de aceste două niveluri, județul este cel mai puțin relevant, un compromis căruia nimeni nu i-ar simți lipsa, lucru care se vede și în proiecțiile făcute de Universitatea din Iași.
Există un caz în care această împărțire chiar a fost oarecum formalizată – Justiția, formată din 15 curți de apel a câte 2-5 județe, 41 de tribunale județene și 177 de judecătorii distribuite câte 3-6 în fiecare județ.
Însă cea mai mare problemă apare la nivelul “comunelor”, alipiri arbitrare de sate cu structură birocratică lăbărțată și inutilă. Tipologia statistică a unei comune românești este următoarea: trei sate a câte 1000 de locuitori, cu 30 de angajați la primărie (chiar și “urbaniști”!) care abia dacă poate plăti salariile din taxele colectate direct. Soluția propusă de obicei pentru această situație este tot comasarea, care n-ar face însă decât să complice și mai mult relațiile sociale fără să aducă mare lucru în plus, decât economii minimale care vor fi folosite în beneficiul exclusiv al “capitalei” de comună. Cât de mare este însă risipa risipa? Păi un sat mic sau mediu are 500-1000 de locuitori, cam cât o asociație de proprietari urbană mai mare și care plătește cel mult o indemnizație de nivelul salariului minim pe economie. Că plătește degeaba salariile a 10 angajați sau, după o eventuală comasare, a 5 angajați, e tot enorm.
În concluzie, o reorganizare teritorială care pornește de la cele mai puțin relevante componente – județele – și se rezumă la alipirea lor mai mult sau mai puțin arbitrară nu poate avea decât un rezultat mai rău decât situația de acum.
sursa-http://www.riscograma.ro/7375/falimentul-previzibil-al-regiunilor-de-dezvoltare/
