Neagu Djuvara a făcut senzaţie publică cu volumul „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Doar că lipseşte ceva din această carte, ceva ce nu ar fi trebuit să lipsească: anume capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor. Istoria nu este o ştiinţă precum fizica, dar are şi ea nişte reguli, iar când vii cu pretenţia că avansezi o teorie revoluţionară, atunci capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor este cam obligatoriu (ca să nu vorbim de doza de modestie ştiinţifică). Cartea lui Neagu Djuvara despre Thocomerius – Negru vodă a devenit un nou fundament pentru teza „ce români domn’e?!? n-auzi că au fost cumani?”, ca să nu mai vorbim de isteria mediatică din jurul ei.
Într-un astfel de capitol de istoriografie şi critică a izvoarelor, orice cercetător onest face o prezentare a cercetărilor de până la el: ce a zis Cutare, ce a spus Cutărescu, ce sinteze s-au făcut asupra subiectului, ce polemici s-au purtat şi cu ce argumente. Apoi vine critica izvoarelor: ce cunoşteau înaintaşii care s-au ocupat de problemă, ce informaţii noi au apărut şi când, ce reinterpretări ale izvoarelor au ieşit la iveală. Abia apoi (dacă este în stare, cu modestie) cercetătorul spune ce păstrează şi ce aruncă din cercetările precedente şi arată care este contribuţia lui, ce aduce el nou şi cum (noi interpretări, noi izvoare etc.)
Bine, mi se va spune, dar Neagu Djuvara are toate aceste chestii în cartea lui. Da, dar le are răspândite prin toată cartea, nu sub forma unui capitol introductiv. Şi aici se vede mica şmecherie: dacă toatea acestea nu sunt adunate la un loc atunci nu se prea este clar (mai ales pentru cititorul obişnuit) care şi câtă este contribuţia proprie a lui Neagu Djuvara. Care contribuţie este destul de subţire din punct de vedere ştiinţific, în schimb aplombul şi gălăgia sunt din plin. Pe scurt: mai nimic din ceea ce spune Neagu Djuvara nu a fost deja spus mai înainte, doar că el o spune într-un mod agresiv.
Şi astfel ajungem la altă problemă: mă îndoiesc de capacităţile lui Neagu Djuvara de a aborda direct izvoare de genul diplomelor latine sau slavone de secol XIII – XIV, de relaţia lui directă cu cronicile maghiare, bulgăreşti şi bizantine. Nu cred că are calificarea necesară în paleografie şi restul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. În domeniul acesta există dispute vechi de mai bine de un secol (de exemplu nimeni nu poate spune clar de ce intitulaţia domnitorilor începea în forma „Io, Mircea voievod …”) pe care Neagu Djuvara le tranşează ca pe nodul gordian. În chestiuni în care alţii cu mai multă experienţă păşesc cu grijă, Neagu Djuvara calcă apăsat şi cu măreţie.
Până la urmă nu este altceva decât o şmecherie de marketing: o teză şocantă pentru marele public, prezentată cu surle şi trâmbiţe – generare de profit maxim pe termen scurt.
