Cred că e prima mare lovitură sub centură primită de sinceritate şi adevăr. Da, noţiuni aproape banale, inexistente în realitate. Ei bine, avînd în vedere că oricum s-au obişnuit prietenii cu firea idioată de a spune prea multe prea repede prea sincer prea direct, nu mai e nimic nou sub soare. Dar da, e prima oară cînd mă gîndesc dacă e bine să spui un adevăr ca să fie bine pe termen lung sau să nu spui nimic şi să fie bine pe termen lung, dar nu pentru conştiinţa ta. Că pînă la urmă, cam despre asta e vorba. Cum spunea şi Geo, e o formă de egoism în mare parte: spui adevărul ca să îţi fie ţie bine şi să te simţi împăcat, nevinovat, sau nu spui adevărul ca să fie celălalt fericit? E greu, pentru că suntem oameni, suntem supuşi constant greşelilor şi alegerilor dureroase. Unul tot trebuie să sufere. Cine stabileşte care? Cine poate garanta binele cel mai mare şi răul cel mai mic? Şi de ce nu poate exista adevăr fără durere?
Nu am mai putut. Am spus-o cînd trebuia, am spus-o cînd m-am împăcat cu mine însămi. Adevărul vine cînd eşti pregătit să îl înfrunţi şi să treci peste. Sau nu, din contră? Pentru unul e eliberare, pentru celălalt e o palmă. Singurul echilibru e să ăţi acorzi timp să nu te pierzi, să nu te ia valul. Adevărul îţi oferă eliberare şi libertate, în acelaşi timp – eliberarea conştiinţei din prisma moralităţii şi a împăcării de sine şi libertatea de a alege: te vei pierde în căcaturi şi răzbunări şi disperare sau vei tăia răul de la rădăcină şi continui cît mai puţin defragmentat posibil, cu gîndul la fericire? Eu prefer a doua variantă. Unii o văd plictisitoare. Ternă, bătrînă, matură, uncool. Eu o văd bine. Şi sper ca şi celălalt să fie mai bine ca mine. Cu inimile dragi şi bune- Şi lovite, dar rezistente.
Adevărul rămîne un antibiotic veritabil: te dezechilibrează în tot interiorul, dar te imunizează în faţa urîtului.
